STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

decât sclavul istoriei.”(op. cit., p. 9).
După 50 de ani de la Războiul pentru apărarea Patriei,
perspectiva creatorului sporeşte în claritate, devine
îndestulătoare pentru judecăţi şi instituiri artistice.
„Acum, făptuitorii anului 1812 au încetat de mult să mai
existe, interesele lor personale au dispărut fără de urmă
şi în faţa noastră n-au rămas decât rezultatele istorice
ale acelor vremuri.” (op. cit., p. 83). Sau: „Povestirile şi
descrierile vremurilor acelora vorbesc toate, fără excepţie,
de spiritul de sacrificiu, iubirea de patrie, disperarea,
durerea şi eroismul ruşilor. În realitate însă, n-a fost
aşa. Nouă ni se pare că aşa s-a întâmplat, pentru că
vedem din trecut doar interesul istoric general al epocii,
şi nu vedem toată puzderia intereselor personale,
omeneşti, de care lumea acelei vremi era preocupată.
În realitate însă, interesele acestea personale ale
prezentului prevalează în aşa de mare măsură faţă de
interesele generale, încât din cauza lor nu se simte
niciodată (ba chiar nici nu se observă de fel) interesul
general.” (op.cit. p. 325). Individualurile s-au şters, determinaţiile
se văd ca prin ceaţă şi universalul îşi arată
din când în când chipul. (E loc de amintit ampla demonstraţie
pe care o face Adam Schaff, în cartea Istorie şi
adevăr, după un secol (1970) privitor la sporirea gradului
de obiectivitate şi de circumscriere a adevărului istoric
odată cu creşterea perspectivei istorice, luând ca
bază de cercetare Revoluţia Franceză.) Tolstoi are perspectiva
unei jumătăţi de veac, a sporirii obiectivităţii,
dar poartă şi greaua subiectivitate a privirii evenimentelor
istorice din partea celor ce-au învins; are posibilitatea
surmontării dificultăţilor prin asumarea
înmulţitelor teorii asupra istoriei într-un secol cunoscut
ca aparţinând istoriei, dar şi întâmpinarea altor greutăţi
specifice instituirilor ontologice ale artei pe teritoriile învecinate,
aride, ale reflexivităţii. Însă la acestea se
adugă beneficul împlinirii unei rare matrice ontologice:
arta trebuie să recupereze individualul din perspectiva
universalului şi să-l particularizeze; teoriile privind
cauzele în istorie, luând coloratura romantică sau realistă,
se îndreaptă fie spre personalităţi şi geniu, fie spre
individualităţi şi mase; în filosofia ştiinţei, străluceşte
misterios, ca rezolvare a unei întinse zone a miserului,
calculul infinitezimal şi integral; iar scriitorul surprinde
posibilitatea trecerii studierii istoriei de la cauze la legi;
şi pare a adăuga şi dimensiunea religioasă, de taină
ortodoxă, a nemuririi sufletului. Alegerea sa, care în
adânc nu este decât o alegere cu sine, asupra sa, se
îndreaptă către individual şi individualităţi, către infinitezimal
si nemurirea sufletului, chiar dacă teoretic se
scufundă în paradoxuri, practic însă se salvează prin
împlinirile artei. Ce coincidenţă a istoriei şi a artei, a modului
lor de acţionare şi a destinului subiectului şi creatorului
lor!
Către individual şi individualităţi, cu alte cuvinte,
către viaţa cu bogăţia şi precaritatea ei. Deşi se porneşte
de aproape, din nemijlocit, drumul înseamnă o întoarcere,
o mijlocire a ceea ce a fost cândva nemijlocit.
Cu şi prin fiecare individ acţionează liberul arbitru şi
necesitatea, fiecare om are o „viaţă personală” proprie
conştiinţei şi o „viaţă elementară” ce aparţine legilor
28
eseu
raţiunii lumii, consideră Tolstoi. Privitor la cauze, „câtă
frunză şi iarbă”, şi ele apar ca adevărate şi false. „Cu
cât ne adâncim mai mult în cercetarea acestor pricini,
cu atât ni se dezvăluie mai multe şi fiecare pricină luată
în parte, sau un lanţ întreg de cauze, ne apar deopotrivă
de adevărate, judecate în ele înşile, dar deopotrivă de
false prin lipsa lor de însemnătate şi din punctul de vedere
al incapacităţii lor de a determina (fără contribuţia
tuturor celorlalte cauze cu care se îmbină) evenimentul
întâmplat.” (op. cit., p. 8). Iar „oamenii mari”, oricât ar fi
de mari sau de universali, apar din acest din punctul de
vedere doar ca „etichetele care dau numele evenimentului”
(op. cit., p. 10) şi se deăzvăluie că „au fost cu toţii
nişte instrumente involuntare ale istoriei şi au făcut o ispravă
al cărei sens le era ascuns, dar foarte de înţeles
pentru noi.” (op. cit., p. 83). Sau altfel spus: „Numai o
acţiune inconştientă dă roade şi omul care joacă un rol
într-un eveniment istoric nu-i înţelege niciodată semnificaţia.
Şi dacă încearcă să o înţeleagă, ajunge la sterilitate.”
(op. cit, p. 326). Însă alături de şirul de acţiuni
neconştiente există şi altele conştiente, pe care Tolstoi
nu pune accent, fie dintr-o anume subiectivitate, fie
dintr-o religioasă încredere în datul istoric, în ascunsa
necesitate şi raţiune a istoriei. Privirea subiectivă, de
pildă, asupra lui Napoleon, avea să fie surprinsă de filosoful
ştiinţei, matematicianul Bertrand Russell, care în
timpul unei alte vâltori a istoriei şi la liniştirea ei, scria în
Istoria filosofiei occidentale, în 1946: „Război şi
pace al lui Tolstoi e o încercare de exorcizare a fantomei,
însă una zadarnică, întrucât fantoma nu a fost niciodată
mai puternică decât este în zilele noastre.” (vol.
II, trad., Ed. Humanitas, Buc., 2005, p. 262).
Tolstoi se supune exigenţei artei de a surmonta
opreliştile aşezate în calea cunoaşterii istorice („În evenimentele
istorice cea mai evidentă este interdicţia de
a gust fructul din pomul cunoaşterii”) şi a refacerii realităţii
în vederea instituirilor proprii. El adaugă experienţei
personale pe cea univerală a creatorului. Alătură observării
empirice, la faţa locului (geografia ajutându-l nemijlocit,
iar legenda şi memoria îi şterg cotidiana umbră
de pe sensul general), cercetarea rezistenţei concepţiilor
privind filosofia istoriei şi putinţa de înţelegere a omului
în această aventură în care se surprinde a fi subiect
şi obiect, deseori în acelaşi timp. Tolstoi subîntinde materia
artistică pe o armatură reflexivă, cu bolţi, arce, nervuri
şi contraforţi teoretici precum o catedrală gotică; nu
e de mirare că romanul acesta din spaţiul est-ortodox
se înalţă pe solide structuri arhetectonice şi străluceşte
cu o multitudine de forme sculpturale precum o construcţie
din spaţiul vest-catolic. Reflexivitatea se împleteşte
cu artisticitatea. De altfel, cred că pentru Tolstoi, arta
era o istorie întoarsă pe dos. Frumuseţea nu era ceea
ce apare, cum considerau filosofic cei vechi sau cei de
acum, consumatorii, răsucind-o în aparenţă şi divertisment,
ci ceea ce se instituie ontologic pe legi obiective
şi realităţi omeneşti insesizabile. Ceea ce „puriştii”
au găsit ca „impur” în arta tolstoiană aparţine „impurităţii”
modului lor de a vedea şi înţelege arta. Esteticianul
Ion Ianoşi, cel mai avizat monograf al scriitorului, care
i-a surprins articularea ca unitate şi unicitate între re-
PRO
SAECULUM 1-2/2010