STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

aţia” care a „descoperit” că Eminescu este „nul” ca poet
şi gânditor, N. Manolescu îi recunoaşte o canonicitate,
e adevărat, doar de rangul al doilea, subminându-i, astfel,
statutul ontologic de centru al canonului românesc.
Din punctul său de vedere, conform listei sale, în centrul
canonului naţional românesc poate fi doar M. Cărtărescu.
„Acestui autor, precizează Th. Codreanu, îi sunt
rezervate ceva mai mult de 11 pagini, majoritatea covârşitoare
encomiastice (...) precum „cel mai strălucit
debut din poezia postbelică”, sau „rareori un poet a fost
astfel vorbit de cuvintele sale ca Mircea Cărtărescu”,
sau „poetul ştie să strunească debitul său verbal colosal,
(...) e suav în atrocitate şi abstract în plină efuziune
a materialităţii...” (p.96) etc., etc. Părerea însă a mai
multor colegi de breaslă şi a unor critici de valoare constă
în faptul că elogiatul Cărtărescu este, pur şi simplu,
un parodist pur sânge, deosebit de talentat şi vrednic
de pana lui George Topârceanu, acest aspect fiind argumentul
forte al postmodernismului său. Oricum, N.
Manolescu este sigur că „Levantul” lui M. Cărtărescu
este capodopera cu rang de operă canonică centrală în
literatura română din toate timpurile, ea fiind comparabilă
doar cu Don Quijote: „Epopeea lui Cărtărescu este
(...) istoria însăşi a poeziei româneşti, o istorie foarte
precisă, deşi în registru comic” (p.97).
Intenţionând, probabil, să fie şi original în alegerea
concepţiei „Istoriei critice a literaturii române”, autorul a
găsit această revoluţionaristă formulă a modificării canonului
central naţional, pornind de la modelul lui Harold
Bloom. N. Manolescu însă s-a ambiţionat să rămână
promotorul unui ethos postmodernist, aflat azi în agonie,
pe când cercetătorul american reprezintă ethosul
transmodernităţii. Sunt două direcţii filozofice diferite şi
ostile una faţă de alta, din care motiv a şi răsărit bizara
struţocămilă literară manolesciană. Autorul ei a preferat
această opţiune tocmai pentru că, după cum conchide
Th. Codreanu, „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea
postmodernistă a distrugerii canonului occidental”
şi, implicit, românesc, atacând chiar „centralitatea” eminesciană,
sub pretextul că sintagma „poet naţional” este
o „aberaţie culturală”. Acest aspect al „distrugerii” aminteşte,
involuntar, de imnul kominternist „Internaţionala”,
din care s-au inspirat revoluţionarii bolşevici în Rusia ţaristă
la începutul secolului XX. Traducerea în limba română
a imnului respectiv creează impresia unei atitudini
oarecum mai tolerante a „revoluţionarilor” faţă de
„lumea veche” („Sculaţi, voi oropsiţi ai sorţii / Voi, osândiţi
la foame, sus! / Să fiarbă-n inimi răzvrătirea / Să înceapă
al lumii vechi apus / (...) Luptaţi ca totul voi să
fiţi!”), în timp ce versiunea rusă e mai radicalistă şi mai
dură, Kominternul chemând la „demolarea până-n temelii
a lumii vechi” („весь мир до основания разрушим...”),
a tot ce a clădit societatea umană în plan
social, cultural şi spiritual, în cazul dat fiind vorba de societatea
rusă, lansând ideea de a zidi pe proaspetele
ruine o lume nouă, de a modela un om nou, sovietic, de
a implementa în ultima instanţă o concepţie utopică
despre lume prin sacrificarea unor destine umane concrete,
a milioane şi milioane de oameni vii. În acest
sens, pornind de la experienţa statului sovietic, iese în
36
eseu
evidenţă concluzia că nu orice revoluţie finalizează în
evoluţie, iar orgoliul „demiurgic” poate lesne degenera
în unul luciferic. „Halucinanta demiurgie” (expresia lui
Th. Codreanu) este sugerată de Sorin Alexandrescu,
exegetul care crede că „însemnătatea celor patru (adică
a criticilor T. Maiorescu, E. Lovinescu, G. Călinescu şi
N. Manolescu, n.a.) este enormă. Ceva demiurgic...”.
Tentaţia „demiurgică” în esenţa ei este, de fapt, unul dintre
catalizatorii actului creativ, dar atunci când „creaţia”
este supusă totalmente unei ideologii, ea poate lesne
să se transforme într-o acţiune distructivă.
Faptul că în lucrarea manolesciană literatura română
din Basarabia lipseşte cu desăvârşire explică, la
prima vedere, mentalitatea postmodernistă a autorului,
adică intenţia de a remodela canonul naţional românesc.
Or, literatura română din Basarabia s-a păstrat şi
a evoluat în condiţiile vitrege ale istoriei doar graţie centralităţii
canonice a lui Eminescu. Nu întâmplător îi irită
pe unii postmodernişti celebrul vers al lui Gr. Vieru „De
avem sau nu dreptate / Eminescu să ne judece”. Dacă
poetul ar fi acceptat ca în versul citat numele lui Eminescu
să fie schimbat cu cel al lui Cărtărescu, se prea
poate ca literatura română din stânga Prutului ar fi beneficiat
în „Istoria...” lui Manolescu de capitole întregi.
Atitudinea lui N. Manolescu, însă, de respingere a basarabenilor
pare să fie alimentată şi de nişte surse şi
concepte ideologizate. După cum observă Th. Codreanu
în eseul său (capitolul „Deconstrucţia canonului”,
p.51) „reacţia de respingere a specificului naţional
este cea mai trainică sechelă moştenită de N. Manolescu
din anii „canonului” comunist”. Precum pe timpul
regimului ceauşist în România din anumite interese kominterniste,
despre Basarabia nici nu se pomenea, în
actuala lucrare manolesciană se respectă aceleaşi principii
şi interese. În ultima instanţă, intenţia revoluţionaristă
a lui N. Manolescu de a îmbogăţi conceptul de
istorie a literaturii, creând şi noţiunea de istorie „critică”
a literaturii prin încercarea de a demola centralitatea canonică
a literaturii române (pentru o altă ierarhie canonică)
seamănă mai degrabă cu canonul sisific, în care
acel rege al Corintului fusese osândit să urce mereu, la
infinit, un bolovan uriaş care, ajuns pe pisc, se rostogolea
din nou la poalele povârnişului.
Eseul lui Th. Codreanu „Istoria „canonică” a literaturii
române”, prin curajul abordării unei probleme atât
de complexe, prin temeinicia şi profunzimea cunoştinţelor
enciclopedice, prin forţa imbatabilă a raţionamentelor
şi prin devotamentul faţă de principiile obiectivităţii
şi ale corectitudinii ştiinţifice, demonstrează că şi o personalitate
„considerată de prim-plan a literaturii române”
e în stare să gafeze atunci când face abstracţie de legitimitatea
adevărului, unicul indiciu al obiectivităţii, şi
pune în faţă principiul subiectivităţii, aservit unor interese
ideologice. Se prea poate ca asemenea lucruri se
întâmplă atunci când e vorba de nişte personalităţi doar
considerate şi nu realmente situate în prim-planul unui
oarecare domeniu social, cultural sau politic.
PRO
SAECULUM 1-2/2010