STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

încercare
Irina Mavrodin
Şi iată-mă, încă o dată, în situaţia de a depune mărturie
în legătură cu ceva care este un adevăr al meu foarte
important, al meu, de vreme ce simt din când în când
nevoia să-l rostesc, al celorlalţi, de vreme ce ei îmi cer
din când în când să-l rostesc.
Într-un caz ca acesta, când discursul este empiric (în
raport cu cel al unui „specialist”: sociolog, psiholog, psihanalist,
istoric – eventual al mentalităţilor – etc., văzându-se
pe sine unic, ireductibil la un altul, o cale bună
ar fi (este) pentru mine o repetată şi mereu tot mai aprofundată
introspecţie. Totuşi ideile care circulă în jurul
nostru cu privire la problematica a ceea ce numim condiţia
femeii, sloganurile, prejudecăţile, anecdotele formează
un context cu neputinţă de eludat chiar şi pentru
acea instanţă concret – individuală (în cazul de faţă:
pentru mine) ce şi-ar propune să nu se încreadă decât
într-o cunoaştere produsă prin mijlocirea propriei trăiri.
În acest tip de tentativă, care este cea pe care o fac
acum, tot acest mare, supărător zgomot al judecăţilor
prefabricate trebuie pus între paranteze – ceea ce nu-i
uşor deloc,căci altminteri ce şanse am mai avea să
auzim vocea fragedă ce vine din interiorul nostru şi vrea
să (ne) spună un adevăr al ei?
Această voce îmi spune ceva despre „problematica” femeii
, a mea ca femeie, înainte chiar de a începe să
spună. Prima ei mişcare este retractilă (de ce?), de
refuz, desigur, dar de un straniu, tulbure refuz. Dacă
cercetez mai bine, mi se pare că descopăr o nuanţă ce
ar putea fi formulată astfel: sunt uimită că mi se pune o
4
ŞI IATĂ-MĂ, ÎNCĂ O DATĂ…
Recviem pentru Dunăre
astfel de întrebare şi totodată îmi este (vocii din mine îi
este) teamă de a nu caricaturiza adevărul, recurgând,
fără voie, la o etichetă care îngroaşă, deformează şi încremeneşte
adevărul fragedei voci tinere interioare din
mine, de a nu spune de fapt altceva decât spune el.
Dar o mişcare de revoltă, probabil şi ea multiseculară,
transmisă din mamă – fiică – mă obligă să accept „provocarea”
şi să vorbesc, să las mica voce lăuntrică să
bâjbâie după propria-i rostire şi să încerc să o traduc.
Pe măsură ce tentativele de genul acesta se multiplică,
relaţia cu mine însămi devine mai clară, în sensul că
devin tot mai calificată în a-mi asuma condiţia feminină,
ceea ce îmi dă – constat odată cu trecerea anilor – o
binecuvântată, calmă încredere în mine însămi. Constat,
de asemenea, că dificultăţile nu numai că nu mă
dezarmează, ci, dimpotrivă, îmi dau o energie – tipic feminină,
cred – şi o consecvenţă – care mă ajută să le
depăşesc şi să-mi ating ţinta. Orice grea încercare îmi
potenţează calităţile şi îmi erodează defectele, ajutându-mă
într-o primă fază să le identific. Sentimentul
pe care-l trăiesc este cel al unei sportive care aleargă
pe culoarul ei, luptând zi de zi cu propriile-i performanţe
şi implicit şi cu cele ale celorlalţi – femei sau bărbaţi,
sub ochii unui întreg stadion agitat şi pătimaş. Iar culoarul
meu, pe care mă reinventez întruna, într-o absolută
libertate, este cel care mi se deschide odată cu
fiecare pagină albă, pe care-mi voi scrie poemele, eseurile,
rândurile traduse.
PRO
SAECULUM 1-2/2010