STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

contemporanii noştri
Van der Leeuw, „sfătosul” G. Scholem, Karl Kerényi,
Raffaele Pettazzoni, Giuseppe Tucci, Joachim Wach şi
a.; iar programul conferinţelor, publicate în buletinul
„Eranos” era greu şi cerea multă răspundere. Totuşi,
Eliade se afla printre cei mai activi şi mai incitanţi. Cine
urmăreşte agenda de lucru pe anii respectivi (deceniul
Ascona: 1951–1960), după jurnal şi memorii, constată
că era nelipsit de la cele mai diverse întruniri ştiinţifice.
De reţinut: la Ascona obişnuia să citească fragmente
din cărţile proprii, în curs de apariţie. Era o provocare
la dialog, de care ţinea cont cu prilejul reeditărilor. A
urmat „perioada americană” (prima însemnare, ca
început de instalare la Chicago, poartă data 3 oct. 1960.
A fost întâmpinat de profesorul Kitagawa), desfăşurată
pe mai multe planuri didactice şi ştiinţifice.
Într-un cuvânt, privită în desfăşurare, pe etape,
existenţa lui Mircea Eliade se remarcă prin evenimente
ştiinţifice, agitate şi de prim rang. Ele se concretizează
prin campanii de conferinţe, înfiinţarea de catedre
universitare (numai în Statele Unite a realizat câteva
zeci ca număr, unde a lăsat titulari formaţi de el),
direcţionarea de volume enciclopedice pe teme
mitologice şi religioase şi, nu în ultimul rând, redactarea
de cărţi de specialitate, răspândite pe toate
continentele, multe dintre ele în numeroase ediţii.
Analiza fiecărei opere şi a ecourilor în decursul timpului
ar necesita timp şi pagini. Să reţinem, măcar, că autorul
marchează prin totului tot un segment distinct din istoria
ştiinţei. Fără numele său, domeniul şi epoca nici nu pot
fi gândite.
Ca punct de pornire pentru partea literară mi-aş
propune, iarăşi, consemnările din jurnale şi memorii.
Acolo găsim schiţe de program (cu variante
îmbunătăţite: articole parţial redactate), opinii despre
roman, controverse cu sine. Putem reconstitui, în
termeni cronologici, istoria unor opere literare (Maitreyi,
La ţigănci, Noaptea de Sânziene), cu bucurii, cu eşecuri
mărturisite. Dorea să răzbească în domeniul prozei şi
făcea eforturi epuizante în această privinţă. Mă bate
gândul că era mai puţin încrezător în talentul propriu
(deşi găsim scris cu automulţumire: „am geniu”), cât în
munca depusă cu hotărâre la masa de scris. Oricum,
se dovedeşte că şi din această direcţie nu-l părăsea o
clipă obsesia că ar fi posedat de bi-unitatea diurnnocturn,
că şi cercetarea savantă şi compoziţia
ficţională se lasă conduse de simboluri mitico-misterice
comune. Eliade este un fantast modern care îşi
construieşte, după voinţă ori după stări provocate de
extază, itinerariile în lumea imaginarului. Dacă nu se
potrivesc, după program, semnele din regimul diurn cu
cele din regimul din oglindă, ele pot fi aranjate cu
iscusinţă. Semnificativ mi se pare un titlu cu aspect
programatic şi discursiv din Memorii II, p.133: „Din
fericire Forêt interdite nu are succes. Voi înţelege mai
târziu semnificaţia acestui eşec”. Ce înseamnă „din
fericire” când, se ştie, orice autor aşteaptă cu răsuflarea
tăiată succesul, nu eşecul? În cazul Eliade se pare că
este vorba de o cauză ascunsă, de o „semnificaţie”.
Cititorul se lămureşte parţial (nu total, pentru că nu ar fi
18
în acord cu firea lucrurilor: omul modern este neliniştit
în permanenţă, răvăşit, tensionat), ajungând la titlul
imediat următor din acelaşi volum, Recoltele solstiţiului.
Este de presupus că pe exilatul de la Paris- Chicago
l-ar fi interesat să ştie în ce direcţie s-a realizat mai
pregnant. Din câte cunosc, nu s-a întrebat nici în taină.
În ceea ce mă priveşte, cred că posibilităţile de afirmare,
veşnic în stare concurenţială, i-au fost dictate de natura
fiecărui domeniu în parte. Dacă a reuşit, totuşi, să se
impună în planuri atât de diverse, ca într-o coincidentia
oppositorum, suntem îndreptăţiţi să vedem aici semne
ale genialităţii. O analiză didactică ne-ar lămuri pe
deplin. Cert este că în deceniul al patrulea al secolului
trecut, adesea invocat cu ardoare, cel mai productiv şi
augural pentru toţi criterioniştii, personalitatea lui Mircea
Eliade a răsărit în chip bifrons, cu toată puterea
tinerească şi creatoare. Pe de o parte, cercetările
indianistice şi de istoria ştiinţelor îi aduceau recu -
noaştere europeană, în ascensiune continuă; pe de
alta, romanele publicate în acelaşi deceniu, de la
Domnişoara Cristina la Huliganii, de la Maitreyi la Nuntă
în cer, îl situau în imediata apropiere a marilor maeştri
ai prozei interbelice: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu,
Hortensia Papadat – Bengescu. Laudele în presă şi
premiile academice s-au şi arătat. G. Călinescu îl
recunoştea drept „romancierul noii generaţii” în Istoria
literaturii din 1941 şi-l asemăna cu André Gide. Cu
siguranţă că, deocamdată, tânărul prozator nu-şi dorea
mai mult.
Anii exilului l-au menţinut pe aceeaşi linie. Este drept
că avea în gând trepte suitoare spre universalitate. Dar
a continuat să scrie proză numai în limba română, spre
deosebire de mulţi alţii din diaspora. A fost un câştig
pentru literatura noastră. Să ne amintim: cele două
capodopere ale creaţiei sale din anii postbelici au fost
La ţigănci şi Noaptea de Sânziene apărute în „perioada
franceză”. În acea vreme domina proletcultismul prin A.
Toma, Dan Deşliu, Mihai Beniuc, Maria Banuş, Nina
Cassian, Em. Galan. Astăzi literatură „de debara”. Nu
numai „Dumnezeu s-a născut în exil”, dar şi literatura
română postbelică, iar Mircea Eliade a avut în această
privinţă un rol de prim rang, alături de Vintilă Horia,
Ştefan Baciu, Aron Cotruş. Istoria literară şi manualele
şcolare au datoria să opereze corectările şi
recunoaşterile de rigoare.
L.D.: Prin redescoperirea sacrului, Mircea Eliade
atinge un filon adânc al fiinţei româneşti, mărturisit
în arta ţărănească, în poezia sacră. Se poate
desprinde ideea specificităţii adânc religioase a
creatorului român ca matrice a noastră?
P.U.: Aveţi dreptate. Acesta este cuvântul:
redescoperire. Eliade nu şi-a propus altceva interogând
fiinţa umană şi cosmosul. Sacrul este prezent în lume
ca semn al dumnezeirii. În acest adevăr de credinţă îşi
află izvorul fiecare religie în parte. Greul problemei se
face simţit în identificarea lui homo religiosus. De aici
încep controversele şi orgoliile, pe care autorul român
nu le-a împărtăşit niciodată. Şi are dreptate. Nimic nu
ne face să credem că un popor ar fi mai religios decât
PRO
SAECULUM 1-2/2010