STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

elocvente, eul poetic va recurge la dezambiguizare prin
mijloacele metatextuale din finalul cu adevărat febril al
„Febrelor”: „E-atât de mare liniştea şi-atât/ de multă
noapte-mi bâlbâie în gât,/ că nici n-alegi ca lumea, din
mulţime, –/ topit la fund ca sub o carapace,/ a cui nesoartă
din atâtea clime/ se-aşterne-n ochi şi care tâmplă
tace;/ că mâinii mele i-am uitat vechimea,/ că ochilor
le-au stat la ei toţi cerbii/ şi nu mai dă-n oraşe firul ierbii.”
26
Efectul de ansamblu urmărit în „Febre” de către Ion
Caraion nu este cel pe care l-ar fi aşteptat cititorii îndoctrinaţi
de Partid (şi cenzorii literari) – mitizarea, apoi clamarea
elegiacă a dispariţiei vechii lumi, despre care
face deseori referire şi Eugen Barbu în prima campanie
anti-Caraion, din anul 1982. Titlul de „Febre” arată incandescenţa
dar şi polivalenţa mesajului. Criticilor români
care au avut de reproşat lui Caraion caracterul
confesiv al poemelor „Febre” li se poate aduce drept
contraargument aceste două accepţiuni ale titlului – mai
precis că halucinaţiile febrei nu-s individuale, iar monocromatica
alb-neagră, de zeghe a suferinţei poate fi şi
presupusă ca aparţinând întregii naţiuni, aflată sub dictatură.
Multe poeme din partea întâi, „A fi continuu”, satirice.
De exemplu, dipticul „Metafora focului” – „Oamenii”, comunică
din titluri demitizarea aducerii focului din Olimp
de către civilizatorul titan. În poemul „Metafora focului”,
„sentimentul ascensiunii”, a înflăcărării colective spre
cer îi plasează antitetic pe urmaşii lui Prometeu într-un
„moment fără istorie”. Limbajul lor de lemn e „cuvânt cu
chipuri nenumărate” al „tulpinii de trestie” cugetătoare.
Idealurile democratice par „stele pierdute”, căutate orbeşte
„peste nopţi apuse, peste frăgezimi pierdute”. De
aceea poemul următor, „Oamenii”, se contrage într-o
definiţie-avertisment: condiţia umană descrisă în „Metaforei
focului” devine unicul vers al acestui poem:
„Fructe ivite în cosmos unica şi ultima oară.” 27 Un proverb
românesc este prin avertismentul unicităţii ontologice,
identic poemului monoversificat „Oamenii”, doar
cu puţin mai lung: „O viaţă are omul, şi cu moartea,
două.”
Poemul „Cântecul continuităţii luminii” are câteva
versuri interminabile, tocmai pentru a arăta, după pilda
istoriei vânătoreşti din Pseudokynegetikos de Al. Odobescu
lungimea „Cozilor de vulpe” sau de topor pe care
nu le ascund, ci le arată verde-n faţă oamenii regimului
politic :
„Cozi de vulpe ridică, verzi, acum, către o divinitate
a interogaţiilor, brazii de la Corbeni până la Cumpăna”;
„Ca nişte păsări ce-au ciugulit din miracol, surori povăţuite
de întâmplări să se crească între ele, vanelestăvilar
de la Vidraru privesc în jur şi-n munţi” 28 .
Acest poem comunică, printr-un diptic al revenirii
lecturii, cu cel anterior, „Confesiune”, mai ales datorită
lungirii până-n cotorul cărţii a versurilor lor ce par a se
uni.
Scurta „Confesiune” a fost receptată numai pornind
de la tragismul versului al patrulea, „M-am întâlnit de
multe ori cu moartea:”, dar nu s-a urmărit cu atenţie ce
îi urmează şi cât sarcasm ascund versurile anterioare.
Poemul începe enigmatic: „Sub coaja pământului/ vi-
44
studiu
sează coaja cartofului./ Timpul trece ca un om cu iaurt.”
Nu este vorba, cum am crede din versul al patrulea, de
o durată interioară, bergsoniană, a timpului. Ci de vârtsta
societăţii contemporane; pentru eul poetic, nu-i una
a înţelepciunii sfârşitului de veac şi de mileniu, pentru
că urlă ca iaurgiii pe lângă apartamente. După versul al
patrulea apare şi precizarea: „i-aduceau rudele bani, ca
să-şi cumpere haine./ Printre pietre, cald şi izbucnit,/
omul caută civilizaţii./ M-am întâlnit de multe ori cu
omul.” 29 Ar fi prea simplist să credem că poemul este
un silogism. Moartea nu mai are ce face cu banii, iar
morţii văzuţi erau aşadar fără haine, duşi în groapa comună
din Valea Neagră (astăzi Lumina, unde se termina
Canalul, lângă tabăra „morţii” de la Peninsula).
Poemul nu are nimic proletcultist, ci este un protest anticomunist.
După cele şase „Febre” urmează o serie de poeme,
aparent jovial-ironice, intitulate „Dimineaţa rodului”, „Ars
poetica”, „Les choses de minuit”, „Absurdă – superbă”,
„Oile întunericului”, „Uitarea – fiica mâlului”, „Cântec de
pace”, „Elogiul dimineţii” şi „E-n mine o grădină”. Discursul
la persoana întâi se încheie în sonetul „Elogiul
dimineţii” cu adresarea la persoana a doua către propria
moarte, în două terţine înfiorătoare: „Alungând solar din
ochi-ţi plânsu-mi,/ am dat fumu-acela la o parte/ şi-a pătruns
lumina în odaie.// Cineva de dincolo de moarte/
(mă-ntâlnisem iar cu tine însumi!)/ ciocăni-n fereastra
de văpaie.” 30 Suprapunerea thanatică din expresia „tine
însumi” se leagă foarte bine de versurile catrenelor anterioare:
„Ca-n vechimi Kinegheros, cu pumnii/ încleştat
de viaţă şi cu dinţii,/ spintecat-am noaptea şi-n fierbinţii/
ei rărunchi turnai, aşa precum ni-i// nouă obiceiul (rouă
minţii/ şi văzduh la gleznele columnii);/ O! turnai pojar
şi-un fel de fum ni-i,/ ni-i asemuia pe morţi cu sfinţii.” 31
Prin urmare, noaptea în care îşi înfige „colţii” actantul
liric ar fi pregustarea propriei morţi, într-o fostă încercare,
poate repetată, de-a se sinucide, pe când fusese
condamnat la moarte şi aştepta execuţia în fiecare dimineaţă.
Unicul catren din „Ars poetica” este, de fapt, un metatext
liric al „Elogiului dimineţii” – un pamflet laconic împotriva
stăpânirii, a condamnării lui Caraion şi a altora
la moarte sau muncă silnică: „Lacrimile le curgeau fierbinţi./
Dar din lacrimile mele s-a făcut frig./ Dacă eu le
spun zorilor zori,/ soarele nu mi se mai pare mai mic.” 32
Dimineţile plângerii devin, prin neuitare, dimineţi ale
acuzelor, ale protestului unui anonim „nimănui” – după
cum se intitulează acest volum din 1967 al lui Ion Caraion.
Simbolul partidului muncitoresc, soarele, care a
triumfat pe nedrept, în alegerile nedemocratice din anul
1946, n-a deschis noi „zori”, ci a adus „frigul” Rusiei în
România de după conflagraţia mondială.
„Les choses de minuit” este primul poem cu titlu în
franceză, dintr-o serie destul de lungă, continuată până
în ciclurile Apa de apoi şi Postume în exilul de la Lausanne
al lui Caraion. În cartea Scrisori către Nicholas
Catanoy (Editura Napoca Star, 2003) apar mărturisiri directe
că poetul român trimitea în străinătate versiuni în
franceză şi engleză ale propriilor poeme, spre a fi publicate
în întreaga lume. Cu scopul de-a demonstra un
cosmopolit paşaport de poet şi tendinţa sa de pătrun-
PRO
SAECULUM 1-2/2010