STIMA NOASTRĂ ŞI MÂNDRIA! - Pro Saeculum

Cuvintele şi formulările cu dublu înţeles abundă şi
naratorul, subiectiv şi pus el însuşi pe ghiduşii, marchează
pasajele cu substrat erotic prin puncte de suspensie,
atrăgând în mod discret atenţia cititorului asupra
lor. Maicele plimbăreţe, la mustrarea protopopului de la
Neamţ („De ce nu vă astâmpăraţi în monastire şi să vă
căutaţi de suflet, măcar în săptămâna patimilor?”), răspund
„cu smerenie”; „Apoi dă, cinstite părinte, [...], lâna
asta ne mănâncă, păcatele noastre...”. Temându-se totuşi
că a spus prea mult şi cumva prea direct, naratorul
„drege” mărturisirea sinceră printr-o bâlbâială de „uliţa
mică”, bună să accentueze, de fapt, ceea ce le-a „scăpat”
maicelor: „Dar n-am mai veni noi căci, cum ştii sfinţia-ta,
mai mult cu şeiacul ne hrănim, şi apoi, de nu
curge, macar picură, şi cine mişcă, tot pişcă”. Jucând
inocenţa prostovanului, naratorul (care se consideră
însă deştept şi viclean) sugerează atmosfera laică – şi
uneori chiar depravată – din mănăstiri. Enumeraţia
amplă a obiectelor pe care le comercializează jupân
Strul („iruri, ghileală, sulimineală, boia de păr, chiclazuri,
peatră-vânătă, peatra sulimanului sau peatră bună pentru
făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri”)
are ca scop sancţionarea subtilă a preocupărilor lumeşti
/ trupeşti din lăcaşele de cult: „Pe vremea aceea nu era
spiţerie în Târgul-Neamţului, şi jupânul Strul aducea,
pentru hatârul călugărilor şi a [sic!] călugăriţelor, tot ce
li trebuia”. Aparent nevinovat, evreul care-şi ţine nora
la el acasă, departe de mirele ei, imediat după nuntă
(desigur, pentru a o iniţia în tainele căsătoriei şi ale „prăsilei”,
fiindcă Iţic, fiul, „se măritase”, afirmaţie ce-i pune
tânărului la îndoială virilitatea) şi face comerţ prin mănăstiri
cu mărfuri pentru înfrumuseţarea trupului, seamănă
foarte bine cu Chirică, diavolul care-l iniţiază şi-l
ispiteşte pe Stan Păţitul. Sfinţii părinţi şi cucernicele
maice par a nu avea însă nevoie de un imbold suplimentar,
câtă vreme se veselesc şi se vântură prin lume
fără conştiinţa păcatului, ba, mai mult, tinerele călugăriţe
sunt încurajate să-şi păstreze frumuseţea şi vigoarea
(maica Evlampia, desăgăriţa, are canon „să se
adape de la un izvor”: „Părinţii pustnici din sfânta Agură
mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă,
38
eseu
Coline la Kailac - Bulgaria
ca să nu îmbătrânesc degrabă”), iar pustnicul Chiriac –
tot din sfânta Agura – îşi „cănea părul şi barba cu cireşe
negre şi în Vinerea Seacă, prea cuviosul cocea oul la
lumânare, ca să se mai uşureze din cele păcate”.
Jupânul Strul şi moş Nichifor gândesc la fel, în relaţia
lor de complicitate fiind antrenat şi cititorul. Când negustorul
îl atenţionează pe harabagiu: „D-ta, moş Nichifor,
eşti om purtat, ştii mai bine decât mine, dar tot te
rog să mâi cu băgare de samă, ca să nu-mi prăvali
nora!” e limpede că bunele purtări nu sunt invocate fără
motiv şi că „să nu-mi prăvali nora” nu se referă câtuşi
de puţin la un accident banal pricinuit de căruţa legată
„cu teie, cu curmeie”. Jupânul Strul, cu care Malca „las’
că era de la Piatră de locul ei, dar era şi îmbojorată
Malca... din pricina plânsului, că se despărţeşte de
socri” are o relaţie destul de dubioasă (pluralul „socri”
nu trebuie să inducă în eroare, femeia lui Strul nu apare
pe nicăieri, iar „îmbojorarea” norei, urmată de cuvenitele
puncte de suspensie, trimite la o cu totul realitate decât
cea a suferinţei la despărţire), ştie foarte exact de ce-i
capabil harabagiul, pentru că veştile-poveştile despre
maicele plimbăreţe, despre afurisenia slobozită de
preacucernicul protopop („De-ar crăpa odată să crape
şi harabagiul care v-au adus! C-atunci ştiu că n-ar avea
cine să vă mai cărăbănească aşa de des pe la târg”) şi
despre cucoanele care nu se mai puteau lipsi de serviciile
moşului avuseseră suficientă circulaţie.
Dacă ar fi să ne amintim cuvintele lui G. Călinescu,
moş Nichifor nu face practic nimic nou, toate gesturile
sale au un caracter repetitiv, ca rezultat al unei mecanici
sufleteşti prestabilite: „Moş Nichifor Coţcariul fiind harabagiu,
Creangă a ales unul din drumurile lui cu harabaua.
Căruţaşul face toate mişcările automatismului
său, îşi spune tot monologul şi povestea s-a încheiat
prin epuizarea figurii” (op. cit., pag. 133). Că personajul
are un anumit repertoriu, obiceiuri care se repetă şi un
renume de ghiduş (coţcar, şăgalnic, imoral), cititorul a
înţeles încă din primele două pagini ale nuvelei. Mai trebuie
să afle care sunt mijloacele obişnuite de seducţie
ale moşului, cum reuşeşte el să se facă agreat de atâtea
cucoane, maice şi feţe cinstite. Arsenalul de cuceritor
al coţcarului este rudimentar: începe cu tatonări lirice
– haiducii din satul Grumăzeşti, sterilitatea nevestei, pădurea
plină de lupi şi „alte dihănii”. Malca, deloc inocentă
(vom afla în curând că e fiica unui evreu care a
ţinut „ratoşul de la Boldeşti” şi, prin urmare, moşul, care
ştie aceasta de la bun început, îi spune maliţios: „Deacum
n-am să te mai cred că te temi de lup”) intră voioasă
în jocul erotic. Mimează sperietura, se agaţă de
gâtul harabagiului căinată ironic de naratorul care şi el
ştie mai multe decât spune: „Atunci biata Malcă, de
frică, s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de
dânsul, ca lipitoarea”. Dacă ar fi lipsit termenul „lipitoarea”,
care repetă conţinutul verbului, poate că ar mai fi
existat dubii la decodare; dar Creangă are grijă să-şi îndrume
cititorul pe calea cea bună. Galanteria moşului,
atunci când o dă jos din căruţă pe Malca, seamănă cu
a lupului care o îndeamnă pe Scufiţa Roşie să culeagă
floricele, pentru a-i distrage atenţia: „Ia mai dă-te şi d-ta
oleacă pe jos, păn’ vom sui dealul, că nu mi-i de alta,
PRO
SAECULUM 1-2/2010