tolle lege - Vatra

12 epica magna
Îşi frecă mîinile încîntat şi, făcîndu-i cu ochiul lui Pavel,
se repezi în sufragerie, cotrobăind febril pe sub pernele
fotoliilor, pe după televizor, prin colţuri ferite, în timp ce
bodogănea:
–Capul meu bătrîn e bucşit cu singurătate ca o saltea
cu lînă, ghibosită în ea cu pumnii! În fiecare colţişor! Prin
fiecare cusătură! Ca o pernă de pene e capul meu bătrîn
doldora de singurătate. Sînt buboi de tăcerr-ea asta
morocănoasă a casei. N-o mai pot scoate cu nimic din mine
şi din capul meu. Dau drumul la radio – nu-l mai aud. Deschid
televizorul, să pătrundă vuietul lumii în mine – ea rămîne tot
acolo, acră şi unsuroasă... Să fii singur an de an, lună de lună,
zi de zi şi ceas de ceas! Ştii ce-nseamnă asta? întrebă cu glas
înalt, întorcîndu-se către Pavel şi gesticulînd abundent. Ştii
ce înseamnă, dom’le, să simţi cum ţi se scurg orele grele de
linişte moartă pe faţă, ca nişte rîme puturoase? Şi cum se
strîng în jurul gîtului tău ca un boa ucigaş? Ori cum îţi sfărîmă
oscioarele, mărunt, mărunt, mărunt ca un dihor puiul de găină?
Ştii ce forţă îţi trebuie ca să nu înnebuneşti? Trebuie să fii
puternic precum leul îndurînd foamea ca să faci faţă
singurătăţii totale. Şi răbdător ca o cămilă fără apă. Tenace ca
un cîine vînînd la vizuină. Şi iute ca ghepardul, ca să nu te
prindă în mrejele ei mortale... Da, da, că are, are ticăloasa
mreje mortale! dădu el din cap, la întrebarea mută din ochii lui
Pavel. Îţi suge vlaga din i-ni-mă!!! Şi mintea din creier! Şi
snaga din boaşe. E sîngeroasă, dom’le, e cea mai sîngeroasă
fiarr-ră! Ştii ce autoritate are? Nu te lasă să faci decît ce vrea
ea! făcu el, izbind palmele una de alta de ciudă.
Începu să răscolească prin sertarele bibliotecii:
–Devii omul junglei. Nu-ţi mai vine să te mai scoli din
pat. Şi, dacă îţi încordezi voinţa şi te dai jos din pat, nu-ţi
mai vine să te mai speli pe faţă! Şi, dacă te speli, nu-ţi mai
vine să te îmbraci ca oamenii. Şi nu-ţi mai vine să mai mănînci
ca oamenii, ci în picioare, cu mîna, luat direct din oală! Iar
dacă îţi încordezi voinţa – că hicleana te ţine cu capul în
curul ei, ca hipnotizat, şi chiar aşa îţi şi holbezi ochii, ceasuri
în şir, fără ţintă, ca hipnotizat –, dacă îţi încordezi voinţa ca
să ieşi în lume, arunci de-a valma hainele pe tine. Şi nu mai
ştii să te porţi cu oamenii. Nevorbit, turui vrute şi nevrute.
Sau nu-ţi mai găseşti cuvintele. Le stîlceşti. Nu le mai dibui
sensurile. Te sperie propria voce, pe care o uitasei. Şi îi
priveşti suspicios pe cei cu care vorbeşti! Şi găseşti în
vorbele lor, la tot pasul, intenţii perfide. Şi devii suspicios
şi faţă de tine: „dacă sînt singur, înseamnă că nu mă iubeşte
nimeni. Şi, dacă nu mă iubeşte nimeni, înseamnă că faţa
mea a devenit monstruoasă!” răsuflă el zgomotos. Omul
singur pare primejdios celorlalţi ca şi străinul, aşa să ştii!
Toţi se tem de tine, ca de unul pe care nu-l cunosc: „băi,
cine ştie ce are ăsta în cap!” Nu mai poooooot! Şi nimeni nu
mă crede. Toţi spun că huzuresc de bine, şi soru-mea, şi
nebuna asta care-mi face menajul, şi vecinii... Îmi spun mie,
un marrr-tir al singurrr-ătăţii, al tăcerr-rii ăsteia din casă,
care mă macină ca mucegaiul hîrtia...!
De sub un vraf de hîrtii, extrase în fine cu infinită grijă
o sticlă plată de whisky şi, punînd-o cu infinită grijă pe
masă, îi făcu din nou cu ochiul lui Pavel. Se repezi în bucătărie
tot bodogănind:
–Am ascuns-o de scorpia asta! Că, altfel, mă spune
lu’sor-mea şi aia m-a ameninţat că mă duce la azil dacă nu
sînt cuminte. Sau că n-o mai lasă pe Fineta să vină să-mi
facă menajul! Că eu aşa îi spun amărîtei ăsteia, Fineta.
Fiindcă, într-o iarnă, cînd s-a aplecat să spele pe jos, i-am
văzut de sub rochie cămaşa roz de finet. Stătea aşa, zise
Shylock venind în hol, aplecîndu-se din mijloc şi ridicînduşi
fundul ţuguiat ca să arate cum stătea Fineta, şi rochia sa
mulat pe fundul ei mare şi rotund şi pe dedesubt s-a văzut
cămaşa de finet! Auzi, cămaşă de finet, ca pe vremea lui tata
mare!, rîse el şi se precipită iar în bucătărie.
Pavel îl auzi zdrocănind printre vase. Se întoarse cu
două pahare, turnă în fiecare puţin alcool, îl goli pe al lui
dintr-o răsuflare, însenindu-se la faţă. Se lăsă oftînd într-un
fotoliu. Abia acum văzu că Pavel stă în picioare şi-i făcu
semn să se aşeze şi el: „stai, mielul lui Dumnezeu!”. Şi abia
acum văzu că tînărul avea un buchet de flori în mînă.
–Mi-ai adus trandafiri? făcu el mieros, aprinzîndu-şi
o ţigară.
–V-am adus acum pentru spectacolul la care m-aţi
invitat mai demult... Nu sînt trandafiri, sînt garoafe, răspunse
Pavel zîmbind. Scoase dintr-o pungă ascunsă sub braţ o
sticlă de jumătate cu băutură şi i-o întinse.
–Ah, eu nu mă pricep deloc la flori, spuse Shylock,
luîndu-le şi punîndu-le pe bibliotecă. Suci şi răsuci sticla
pe toate părţile, vizibil dezamăgit, băgînd-o apoi sub fotoliu.
Confund florile de liliac cu florile de salcîm. Odată i-am
spus cuiva că am mîncat clătite cu flori de liliac şi m-am
făcut de rîs, fiindcă, de fapt, erau flori de salcîm!... Da’ ce
de-a flori am primit la viaţa mea! Cu braţul, la fiecare premieră!
Că eu am fost... L-am jucat pe Shylock, din „Neguţătorul
din Veneţia”, al lui Shakespeare. Ştii tu? Ştii? Mare
spectacol, dom’le!!! Maaare! Vreo cinci ani a ţinut afişul, că
actorii tineri care se angajau nu-mi mai spuneau don’
Valentin, cum se întîmpla mai demult, ci Shylock. Şi Shylock
am rămas, şi pentru portar, şi pentru cabiniere, şi pentru
peruchiere, şi pentru oamenii de la ateliere. Pentru toţi. Şi
pentru primarii de după, şi pentru popă! Shylock, domnule!
Te joci?! Numai Fineta asta cu gura mare care-mi face
menajul îmi zice don’Valentin, că n-a călcat în via-ţţa ei la
teatru... Da’ ştie de la soră-mea că am fost cineva! Că altfel
m-ar şi bate, năroada! N-are timp de teatru, de artă: stă cu
beţivu’ ei şi cu copchii toată ziua!
–Şi dv. acum...? întrebă Pavel.
–Acum m-au pensionat! dădu Shylock din mînă a
lehamite şi stingînd ţigara în scrumieră. Mai joc numai în
basmul acela, pentru copiii de la ţară...
–Aţi împlinit vîrsta...?
Shylock lăsă privirea în jos şi se încruntă. Pavel tăcu
şi el, cercetînd sufrageria cu pereţii afumaţi, mirosind acru
şi greu a tutun. Perdeaua începuse să se agite încetişor în
fereastră, aruncînd din cînd în cînd în cameră cîte o gură de
aer proaspăt. Brusc, bătrînul îşi ridică faţa şi, stingînd ţigara,
începu să scandeze tare, făcîndu-l pe musafir să tresară:
„vai, vai, vai şi aoleu/ cum împlinii vîrsta eu!/ vieţişoara
mea pe drum/ se tot pierde ca un fum!/ vieţişoara mea
plîngînd / la vale o ia zburînd!” Terminînd, se uită la Pavel,
cu un zîmbet triumfător şi trist în acelaşi timp. Îşi mai turnă
un pahar de whisky; Pavel – care încă nu se atinsese de
porţia lui - obiectă că nu e gheaţă, dar bătrînul dădu plictisit
din mînă că „n-are importanţă!” şi rămase pe gînduri.
–Da, dom’le, sînt bătrîn de ani. Da’ ştii ceva?
Paradoxul e că în mine e un copil care din cînd în cînd se
miră: „băi, da’ ce mulţi ani am!”
Îşi aprinse mecanic o altă ţigară şi, cu ochii închişi,
trase din ea fornăind de plăcere.
–Tare eşti abătut! zise el cu voce şoptită şi tremurată...
Pavel tresări.
–Femeile, nu? miji actorul un ochi pe după pînza de
fum... Ah, femeile, femeile, minunea asta a lummm-ii!!! lungi
el pe m, cu voluptate neascunsă. Ca şi Gemenii din New
York sau ca turnul din Pisa! Ca Pantheonul sau ca Grădinile
Semiramidei! Ca Sena curgînd leneşă şi monumentală sau
ca oceanul cel fără de margini! Dar ce vorbesc eu!?? Femeia
e însăşi lumea, crudă şi gingaşă, sensibilă şi hahaleră,