tolle lege - Vatra

14 epica magna
să cadă în balta de sub el; doctori care aruncă bolnavii din
salvare să moară în ger sau le taie organul reproducător din
greşeală; ţărănişti care nu ştiu cum arată un ţăran; profesori
care vînd patalamale şcolare fără examen; absolvenţi de
facultăţi care nu ştiu să despartă un cuvînt în silabe; avocaţi
care încalcă legea; poliţişti care fură cot la cot cu hoţul;
însărcinaţi cu lupta împotriva corupţiei care sînt ei înşişi
corupţi; bancheri care falimentează bănci; intelectuali care
spun că e o prostie să-l mai citeşti pe Tolstoi! Te cruceşti de
cîte mai inventează realitatea asta, dom’le! se opri el, plesnind
din palme şi udîndu-şi gîtul cu o gură de whisky. Apoi sări ca
ars: şi actori care habar n-au de teatru! Pe care-i doare la
bască de cultură! Care se arată în puşca goală pe scenă, în
loc de talent! Care nu înţeleg nimic dintr-un Shylock şi din
drama lui! încheie tunător el şi tirada asta, aşezîndu-se ostenit,
într-un nor de fum.
–Eu, începu Pavel după o lungă pauză...
–Să te duci, copilule, şi să cunoşti lumea, îi tăie actorul
vorba. Că noi nu am putut, patria a fost cu cei din generaţia
mea un fel de Saturn care îşi devorrr-ează fiii! Ne-a ţinut la
jug. Ne-a prostit... Voi puteţi acum să plecaţi! Lumea e
deschisă pentru voi, vă aşteaptă cu braţele deschise! făcu
teatral şi Pavel văzu că avea ochii împăienjeniţi.
Fiul meşterului se ridică de jos, îşi scutură pantalonii
şi-şi netezi dunga. Speriat că pleacă, Shylock sări din fotoliu:
–Să mîncăm amîndoi! Ţi-o fi foame! Hai, hai, dom’le,
să mîncăm amîndoi! Proasta aia mi-a făcut orez cu spanac.
Auzi! Da’ noi izbim o omletă cu şuncă, de să ţipe mahalaua!
Pavel zîmbi şi se mai apropie cu un pas de uşă fără să
zică nimic.
–Mai stai, mai stai, se agăţă de el bătrînul! Tare sînt
singur! Taaa-re mi-i urr-ît! se jelui el, legănîndu-se cu mîna
la gură, ca ţărăncile. Şi nici tu nu ştii ce înseamnă asta, cu ce
se mănîncă. Dar tu măcar poţi înţelege, eşti sensibil ca o
femeie! îl mîngîie pe Pavel pe păr şi Pavel se feri de mîna
uscată şi caldă. Tare sînt singuuuur! se căină lung, văzînd
că oaspetele se apropie implacabil de uşa de la ieşire.
–De ce nu vă recăsătoriţi? întrebă Pavel.
–Eu?!! rîse Shylock. Păi cine... A, nu, nu pot, am
iubit-o prea mult pe soţia mea, o coti el. Nuuu, nu mai calcă
nici o femeie unde a fost locul ei!...
–Atunci, să vă luaţi un animal de casă... O pisică,
ceva!
–Da’ ce, n-am? Am, dom’le, cum să n-am! Se poate?...
Uite, îţi fac cunoştinţă cu motanul meu! făcu bătrînul,
aplecîndu-se şi prefăcîndu-se că ia o pisică de jos. Vezi ce
frumos e? Ptiu, m-a zgîriat fiara! Romeo, Romeo – alintă el
golul din braţe, unde ai umblat, vagabondule, pînă acum?
Îţi miroase deja a catrinţă? rîse el şi-i făcu lui Pavel cu ochiul.
Pavel pufni în rîs, îi strînse mîna şi ieşi.
–Fii liii-ber! Rrre-voltă-te! Dă-le la cap la ciumeţi!
Rrrevol-tă-te! îl ajunseră din urmă, în timp ce cobora pe
bîjbîite scara întunecată a blocului, zbieretele actorului rămas
în spatele uşii închise.
(Fragment din romanul Nudul Dianei)
Maria TACU
Anita
Să te întorci fără a o ucide pe Eurydice
Jean-Luc Godard
(...)
Bărbatul se ridică însă, îşi umple cana de cafea şi
aduce o bere de la bucătărie, intră din nou în dormitor şi
se uită la Tina. Stătea întinsă pe pat, aşezată pe spate, îşi
îndoise picioarele desfăcute, ridicase genunchii ca un
model care pozează unui pictor atent, nu avea nimic indecent,
unghiul din care el o privea nu-i dădea voie să-i
vadă căuşul atât de curat, ştia că ascunzişul ăla era acolo,
între pulpe, doar că el nu-l vedea acuma, dar îi ştia fiecare
cută, fiecare pliere de carne, îi sorbise mirosul atent şi pe
el mirosul nu-l păcălea niciodată, era unică, singura care
mirosea crud a mere verzi, chiar dacă ea zicea că e un
pleonasm. Braţele tinerei erau desfăcute în lături, cu
palmele în sus, se deschideau misterios şi senzual, mult
mai senzual ca un sex rămas gol, erau acolo ca o taină la
care el nu aveau să ajungă niciodată, un corp pe care navea
să-l stăpânească, să-l cunoască nici în apropierea,
nici în depărtarea lui, doar că îl aşteptau şi îl chemau mult
mai mult decât picioarele alea desfăcute şi abandonate
poveştii. Se simte stingherit de atâta frumuseţe şi aruncă
pe ea un cearşaf. Închide jaluzelele, în cameră se întunecă,
nu vrea s-o mai vadă, apoi, lui îi place să povestească întro
lumină specială, care vine din faţă, se aşază la o masă
mică de cafea, are la îndemână berea şi ceaşca de lut, stă pe
covor, aprinde ţigara şi, în întunericul ăla din fundul scenei,
lumina reflectorului se aprinde deodată, e pe el, sala e plină,
mii de ochi îl privesc, ştie că îi poate avea pe toţi în mână.
Uită de picioare şi de braţele desfăcute, de palmele rotunjite
în sus, chemându-l parcă. Vocea lui frumoasă curge ca la
radio, ca atunci când Tina îl asculta lipită de aparatul prin
care el venea ca apa, pe inima ei.
(...)
Stăteam într-o garsonieră şi ar fi trebuit să mă însor
mai repede cu Anita, să o aduc acolo, maică-mea o plăcea,
mă, tu văzuşi ce mers are fata asta, parcă doarme în ea?,
ad-o acasă, însoară-te cu ea, că acuma aveţi unde să staţi!...
Eu însă, o plimbam la nesfârşit pe aleile parcurilor, pe străzi,
învăţam rolurile cu ea, îmi plăcea s-o aud mereu, cum, la
obsedantul meu „cum mă iubeşti?”, răspundea invariabil:
ca sarea-n bucate... Doar taică-meu mai spunea asta.
*
Aaa, te-am prins, ce făceai aici?
„Aici” însemnând garsoniera lui de vis-a-vis de
Copou, o cameră luminoasă, cu bucătărie şi baie. Era
aproape goală camera, doar patul îngust – o dormeză
autentică a anului acela, 1973, un an cu o primăvară
frumoasă - mai găseai pe acolo un dulap, două scaune, o