tolle lege - Vatra

30 literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Mama se uita împrejur la culori părând mulţumită
că negrul nu fusese exclus din paleta gândurilor mele. Ea
acceptase valorile tradiţionale dar nu avea nimic împotrivă
când se amestecau şi excrementele (ea înţelegea prin asta
tot ce era foarte cotidian) cu bucăţi de cristal, pentru că
aceste două materii aveau aceeaşi origine în natură şi în
subconştient.
Apoi mama se juca cu părul ei numindu-l nostalgic
„capitalul sigur al familiei”. În gură aveam gustul
părului ei cu miliarde de lumi în el.
Bucătăria mea din Stockholm se transforma uşor
în bucătăria de cobalt a bunicii dinspre tată, Nana, care
încerca să facă supă de cuie ca să ne înşele foamea. Uneori
mirosea şi la noi a cartofi fierţi, a ceapă şi a usturoi şi a
cratiţe de aramă zăngănitoare. Nana vărsa apă într-o tigaie
sfârâitoare fredonând un cântec german.
Mă trezisem însetată, înfometată şi obosită. Starea
mea de spirit pendula: uneori eram foarte veselă, alteori
profund încercată de chinul foamei. Mama îşi vânduse
deja părul ei lung unui frizer din colţul străzii. Cozile ei
groase care îi ajungeau până la călcâie se transformaseră
în alimente fără să ne sature vreodată. Mă rugam în fiecare
seară la Dumnezeu ca părul mamei să crească repede ca
iarba pe pământ. În fanteziile mele vedeam părul mamei
urcând la cer ca o scară, prin propriile forţe legând
pământul de alte microlumi şi macrolumi din univers.
Între timp se petrecuse ceva secret – mama
devenise o fiinţă fără odihnă, cu ambiţii mari, lucrând ziua
la o ţesătorie de mătase şi seara frecventând cursurile
pentru a deveni tehnician, expert în ţesături de mătase.
Mama parcă se exila în acelaşi loc tot timpul. Foamea
îi făcuse pielea galbenă şi uscată iar restul din părul ei
sacrificat îşi pierduse lucirea. Intr-o seară, după o zi de
vânătoare după pâine, mama a venit pe neaşteptate cu o
pungă plină de oase din care bunica Nana făcuse rapid o
supă de pasăre.
Mama mă întrebase cu o voce străină:
– Ţi-e foame?
– Nu. Ba da.
– Atunci vino să mănânci.
Nu îmi plăcea supa de oase. Totuşi mi s-a pus o
farfurie plină de supă în faţă în care pluteau toate amintirile
păsărilor cu nume învăţate de la mama: porumbel, piţigoi,
vrabie, mierlă, coţofană, corb, cioară, rândunică, bufniţă.
Mama mă privea cu ochi severi încercând să mă
asigure că niciuna din păsările pe care le cunoşteam nu
va ajunge vreodată în farfuria mea, că oasele cumpărate
de la un măcel ar din piaţa Oborului veneau de la o pasăre
obişnuită cu clima ţărmurilor, o gâscă gri al cărui suflet
bun o făcea să se sacrifice pentru ca oamenii înfometaţi
să nu moară de foame. Gâsca gri sau Anser Anser,
descindea direct din neamul gâştelor care salvaseră
Capitoliul de la un mare incendiu, statura ei era
impunătoare, ciocul roşu ca şi carnea iar aripile şi coada
erau făcute de pene lungi gri albe. Putea zbura împreună
cu alte gâşte în formaţie de săgeată, toate conduse de o
gâscă bătrână, se puteau auzi cotcodăcind simultan
toamna când emigrau spre coastele Africii.
Am refuzat să mănânc supa de oase de gâscă
visând la un cartof fiert în puţină sare. Nici prin cap nu-mi
trecea să întreb cine a mânca ficatul şi carnea gâştei gri şi
unde erau capul şi labele ei galbene.
Dar bunica Nana era bine dispusă şi improvizase
pentru mine o strofă ritmând-o cu lingura de lemn în aer.
Pofta ta de mâncare s-a evaporat
hai s-o căutăm în dulap şi sub pat
sorbind din supa mea de artist
vom înşela foamea şi aerul trist!
Fixam surâzând supa din farfurie semănând cu o
zeamă primordială din care se puteau ivi stele adevărate
lângă cele galbene din grăsimea gâştei. Vedeam oasele
mişcându-se ca aripi de porţelan. Gâsca avusese o viaţă
personală, construind multe cuiburi, aducând pe lume pui
pe care-i hrănise cu multă tandreţe şi-i apărase de atacurile
duşmanilor lacomi şi deodată devenise un schelet cu oase
răspândite în farfuriile noastre. Era nedrept.
– De ce trăim dacă trebuie să murim? am întrebat
cu ochii în farfurie.
– O clipă in viaţa asta e mai scumpă decât o mie de
ani din viaţa următoare, a răspuns mama.
Zărisem în fundul farfuriei o fiinţă mică aeriană care
se transformase brusc într-un crap săritor zburând cu un
curaj şi o putere păsărească. Până la urmă am sorbit încet
supa plăcându-mi mai ales sarea din ea, până când au rămas
numai oasele ca nişte litere dintr-un alfabet simplu.
– Pentru a ajunge la cer trebuie întâi să mori,
spusese bunica luându-mi farfuria, adunând oasele pe o
tavă plină deja de alte oase pe care le aruncase câinilor
care aşteptaseră înfometaţi după uşa bucătăriei.
Mama îmi spusese noapte bună. În pat, mă
gândisem un timp la propriile mele oase, la faptul că
oamenii eram şi noi o supă de oase, bine pregătită pentru
foamea cuiva.
Apoi auzisem în noapte câinii scâncind,
schelălăind şi muşcându-se între ei, sfărâmând oasele
gâştei între fălcile lor tari.
Mi se părea că aud trozniturile unei mori de vânt
unde se mai măcinau grâul şi porumbul între pietre mari.
Undeva în spaţiu un magician sfărâma şi el
microlumi şi macrolumi în mâinile lui vânjoase. Un acrobat
sărea pe ruinele războiului prefăcute în pulbere catifelată.
Un călugăr budist făcea o mandală pentru anul cel
nou. Avea în pahare cilindrice nisipuri colorate pentru
fiecare întâmplare, nisipuri în care se amestecaseră lumile
marine cu cele terestre pline de praf.
Era adânc concentrat semănând cu mama când broda
cu fire colorate de mătase. Desenul nu-i aparţinea, i se dăduse
în gânduri şi inimă, la fel ca şi gestul de la urmă când, după ce
mandala fusese privită şi tălmăcită profund şi mulţi privitori
luaseră cunoştinţă de dezastrele şi posibilităţile anului viitor,
el amestecase nisipurile, reţinând câte puţin din fiecare
culoare, aruncând restul în mare, printre pietre şi scoici, printre
oase de peşti, de păsări şi oase de oameni. Încât acel nisip a
ceea ce fusese devenea un nisip nou, pentru ceea ce va fi. Şi
apa ştergea totul legănându-1 în ritmul ei.
(Fragment din romanul în pregătire „Mama ca
Dumnezeu”)