tolle lege - Vatra

42
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
foarte târziu, că se poate totuşi încă alege, adică în
octombrie 1956, cînd s-au răsculat ungurii la Budapesta,
am aflat imediat şi concret care e riscul, adică pedeapsa
cu moartea.
Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc
asumat? Nu părinţii mi-ar fi putut inculca astfel de asumări
de risc. Pentru ei, trebuia să trăiesc, să trăim. Cum s-o
putea. Oricum?
Textele mele de proză, cîte au fost publicate,
povestesc de revolta unui tînăr care nu accepta să fie
îndemnat la supunere de modelele sale. Scrise între 1964
şi 1968, ele vădesc o stare de spirit, sunt o mică şi verbală
revoltă internă.
În 1951 am văzut-o pe Ana Pauker trecînd cu un
automobil negru cu perdeluţe pe la Baia Borşa, Carpaţii
spre Est. Eram cu părinţii la Fîntîna Borşei în vacanţă. Îmi
amintesc de portretul trinitar, de mare tehnicitate, care
fusese multă vreme prezent pe zidul clădirii
cinematografului «Timpuri Noi» din Cluj, ce-i reprezenta
pe ‘mucenicii comunişti’: Ana, Luca, Teo, în acelaşi cadru
de icoană cu trei feţe. Ce blasfemie!
Nu mă învăţase nimeni că moartea poate fi un risc
asumat? Ba da, lecturile mele: «Tînăra Gardă», de pildă, ar
fi trebuit să mă facă să accept acest fel de risc pentru
libertate. Dar atunci, în URSS, era război, invadatorul german
ucisese pe cei apropiaţi tînăr-gardiştilor. Iar eu trăiam
în plină pace postbelică. Doar nu era să mor pentru
libertate?! Nici nu ştiam de fapt ce e libertatea.
Credeam şi cred că pentru libertate se trăieşte şi se
luptă. Nu se moare, decît întîmplător, accidental. E o bătălie
în care se înfruntă inteligenţa cu forţa. Forţa are şi ea o
inteligenţă. Ar fi grav dacă i-am ignora acţiunea. Că altceva,
ce aş fi putut primi ca răsplată pentru cârtire, decît gloanţe
sau puşcărie?
Încercînd să scriu pe tema dată, act care mi-a scos
la suprafaţa memoriei toate neputinţele şi ratările, am luat
pastile, e un fel de-a zice, căci nu mi-am tratat nevrozele,
aici în Franţa, acum cinci ani, decît cu psihanaliza şi nu cu
droguri, pastile şi de un fel şi de altul, şi nostalgezice şi
analgezice, pentru a-mi păstra echilibrul. Dar sursa
nevrozei mele era boala fiicei mele mai mari, Ioana Larisa,
şi nu aceste evenimente ceţoase, şterse. Iar acum sunt
complet turtit de efectele contradictorii ale nostalgiei şi
scârbei, încît aproape nu mai sunt în stare să scriu.
Scriu totuşi, doar fiindcă am promis, deşi sunt
convins că am depăşit orice termen redacţional.
Am traversat, oare, precum câinele prin apă epocile
acelea, ieşind la mal şi scuturându-mi blana care împroaşcă
picuri în jur? Aşa făceau câinii imenşi, nişte dobermani pe
care proprietarul casei în care eram chiriaşi, pe strada
Donath, 162, Bodor Ur, fusese obligat să-i vîndă pe la
mijlocul anilor ‘50, fiindcă nu-i mai putea hrăni. A păstrat
un câine lup, Mulu, care mânca orice resturi de la mesele
noastre, mort de cancer sau de bătrîneţe un deceniu mai
târziu.
Nu ştiu cine vor fi fost puternicii zilei cărora le-au
fost vînduţi dobermanii, dacă nu cumva poliţiei sau
securităţii, cu oamenii cărora Bodor Ur era în bune relaţii,
furnizându-le prioritar şi privativ rare vinuri de calitate la
toate ocaziile, el fiind gestionarul unei întreprinderi de tip
Vinalcool la Cluj.
Îmi aduc aminte aici de reacţia paradoxală a lui
Zaharia Stancu când l-am întrebat în Sala Oglinzilor din
Palatul tîrgu-mureşean al culturii, la o reuniune a redacţiilor
Vieţii româneşti şi Vetrei, ce crede despre proverbul : E
mai bine să fii un dulău viu decît un leu mort? Nu ţin minte
ce mi-a răspuns, dar ştiu că la ieşire m-a luat pe după umăr
foarte părinteşte şi mi-a spus că mă admiră pentru că mai
ştiu visa.
Din păcate sau din fericire, nu am avut, nici nu am
vreo urmă de stimă pentru scriitorul/omul acesta (şi nici
pentru cei ca el, şi au fost destui, mai mult sau mai puţin
demagogi şi mascaţi, de la Geo Bogza la Eugen Jebeleanu,
Nina Cassian, Dan Deşliu, deşi ştiu că Stancu a navigat
cu îndemânare şi făcut uneori şi bine obştei scriitoriceşti,
pe vremea prezidenţiei sale. Cred că o făcea pentru a
menţine calmul şi a contracara prin privilegii şi mici cadouri
nemulţumirile ce răbufneau printre tinerii scriitori. Erau
un fel de a le da pilda adaptării şi obiceiul de a face trocuri
cu stăpînirea.
Iar revoltaţii de genul Deşliu sau Bogza mi-au fost
şi îmi sunt şi mai antipatici, fiindcă au devenit ‘nerezonabili’
doar de când li s-au împuţinat stipendiile.
Copilăria mea seamănă fără îndoială cu aceea a
multora din cei de-o vârstă.
Probabil că am strâns mai puţin fier vechi şi deci
nu am ajuns să visez, în loc de ‘pitulici’, fier ruginit, ca
Bulă, incapabil de a răspunde la îndemnul tovarăşei
învăţătoare de a compune o propoziţie simplă fără o aluzie
la fierul vechi.
Am făcut, pe la 10-11 ani, în cadrul pregătirii pentru
apărarea patriei (FGMAP), un curs de semnalizator marină,
bizară specializare pentru un orăşean de pe malul
Someşului. Nu mi-am folosit niciodată cunoştinţele, dar
mă întreb acum dacă visele mele de marinar, de explorator
erau legate doar de pasiunile, transmise de Tata, pentru
Jules Verne, pentru Richard Haliburton sau Livingstone
şi Stanley, el care se pregătise să devină medic în coloniile
belgiene ale Africii. Sau era semnul că percepeam deja o
presiune teribilă, sufocantă de care încercam instinctiv să
scap.
Mai târziu, când am început din nou să percep
presiunea, să ajung la saturaţie, să cred că aş putea să
devin partizan, să scriu manifeste şi să le difuzez prin
oraşul de pe Mureş, prin 1984, am scos din dulapul copiilor
o mică jucărie pe care o cumpărasem în Italia, la Milano,
cu cîţiva ani înainte, un talkie-walkie care bătea la cîţiva
kilometri şi discutam, recăzut în adolescenţă, cu soţia mea
de atunci, că am putea să ne retragem în munţi şi să rezistăm
astfel, mai ales după Cernobîl. Am scris cîteva fiţuici, zise
manifeste, pe care le-am depus, aşa cum văzusem că
făcuseră şi alţii, prin cabinele telefonice ale periferiei. Dar
când, mânat de curiozitate, ca criminal care se întoarce la
locul crimei, am regăsit pe cutia metalică a telefonului toate
minusculele mele fiţuici de protest, neatinse, am fost
cuprins de ruşine şi de sentimentul neputinţei. Şi de frică,
apoi. Fiindcă mă întrebam dacă nu am fost fotografiat,