tolle lege - Vatra

40
literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
…Repertoriul sovietic de cântece optimiste, atât
de agresiv vehiculat prin taberele de pionieri: „Undeva,
departe, lângă Volga, / În sovhozul vesel noi trăim, / Ce
frumoasă-i viaţa, / Seara, dimineaţa, / Căci cântăm întruna
şi muncim. // Vine şi Serioja Armonistul / Şi dansează fetele
de zor, / Vin şi ei, băieţii, / Vin şi ei, glumeţii, / Să-şi arate
dansurile lor. // Numai Vanea stă mai la o parte, / Căci
iubita mi l-a părăsit. / Stă şi se gândeşte / De ce nu-l
iubeşte / Şi de asta-i tare necăjit. // Dar deodată mi-l zăresc
băieţii / Şi glumesc cu toţi pe seama lui. / Numai ce porneşte
/ Vanea dănţuieşte / Şi e tot în fruntea jocului” etc. Cântece
care însă nu excludeau recuzita marii literaturi ruse, pe
care o aveam la îndemână, sau pe cea a celebrelor filme de
artă ruseşti, cu toată cenzura epocii.
Ce-ar mai fi de adăugat? Că au existat şi lucruri pe
care, copil fiind, ar fi trebuit, poate, să le preţuiesc prin ele
însele, dar de care mă pomeneam fascinată prin cu totul
altceva?
…Am şase ani. Sunt principalul interpret al unei
dramatizări după cântecul Micului coreean orfan, Wu
Wing (este vremea în care coloniile româneşti adăpostesc
copii nord-coreeni). Sala splendidului Teatru de Estradă
din Deva (şi cinematograf, în acelaşi timp), pe-atunci pe
nume „Filimon Sârbu” (!), actualul „Arta”, e arhiplină.
Decorul scenei, cât se poate de sumar: un cearşaf alb
imens, care acoperă pardoseala, căci e iarnă, o iarnă
viforoasă, prin „nămeţii” căreia eu, Wu Wing, îmi încep
căutarea haotică şi cântul: „Răspunde, mamă, unde eşti?
/ Alerg şi plâng şi strig... / Sunt eu, Wu Wing al tău, cel
mic, / Mi-e foame şi mi-e frig. // Vai, nu mai pot şi am căzut
/ Şi nu mă strângi la piept. / E totul alb, în câmpul sterp /
Stau jos şi te aştept”... Protagonistul (care sunt) e susţinut,
în paralel, de vocile unui cor nevăzut, activat de alţi copii,
aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine. Din ce în ce mai
deznădăjduit, continui să invoc, zadarnic, protecţia
maternă. Din ce în ce mai vlăguit, strigându-mi mai departe
aşteptarea, spaima, singurătatea, mă las să cad, în
avanscenă, cu capul pe genunchi. Nu mai cânt. Suspin
doar şi hohotesc, mimând plânsul. Intervine, în sfârşit, şi
Corbul, cel mai în măsură să dezvăluie sălii adevărul
implacabil, pe care eu, desigur, nu-l descifrez: „Aştepţi
degeaba”... El spune ceva despre mama, care zace undeva,
în munţi, iar „ochii ei sunt morţi”, goliţi, sfâşiaţi chiar
de el. Liniştea e deplină, aud respiraţia calmă, poate
indiferentă sau poate, de ce nu?, precaută, uşor
emoţionată, a primelor rânduri de părinţi/spectatori. Eu
însă rămân nemişcată, ghemuită, cu capul plecat, câteva
clipe bune încă, ştiind că nu trebuie să-l ridic, orice-ar fi,
înainte de căderea cortinei.
Şi, brusc, neaşteptat, inexplicabil, un ropot
supradimensionat de aplauze la unison. O frenezie a sălii
pe care o găsesc târzie, şi de aceea nemeritată, dublată de
o rumoare crescândă venind dinspre culise, care mă
nedumereşte şi mai mult. Aud vocile alor mei, şoaptele lor
precipitate, panicate, neînţelese, chemând sau somând
pe cineva insistent. În sală, aplauzele se înteţesc şi mai
mult, prelungindu-se nefiresc. Deodată, pricep şi eu totul.
Mă simt adulmecată şi linsă, pe gât şi braţe, pe umeri şi
coate: căţeluşa noastră, o mică celebritate, de altfel, în
oraş, năvălise din spatele scenei să-mi dea primul ajutor...
Dar, nu, repet, nu am dreptul la o copilărie care să
intereseze şi pe altcineva în afara mea. Şi-apoi, materialul
e imens! A încerca să-i dau viaţă, acum, aici, asta m-ar
sufoca. Nu mai bine să-l strecor, clandestin, fraudulos, pe
ici-colo, în romanele mele, cum, în parte, am şi făcut deja?
Oare nu tot despre copilăria noastră vorbim şi scriem,
chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem despre ea,
chiar şi atunci când nu vorbim şi nu scriem?
Dan CULCER
Nostalgezice şi analgezice
“post-comuniste”
Pentru cei care prin virtutea lucrurilor se află în
exil întrebarea sună în general cam aşa: Când aţi plecat
ce-aţi făcut cu copilăria? Aţi lăsat-o acasă, sau aţi luat-o
cu voi? Nu vreau să activez, totuşi, prea multă tristeţe!
Alexandru Vlad
Se numesc nostalgezice activităţile umane de rememorare
care, prin evocarea unui trecut recent, induc durere
în cei care îl evocă. [Dicţionar personal] Durerea poate,
sau nu poate, fi tratată cu analgezice.
Se numesc analgezice (Analgezice: gr. v.-”fără” +
algesis “durere”) o grupă de produse chimice
(medicamente?) care calmează temporar durerea. Durerea
poate fi definită ca o senzaţie subiectivă, complexă, care
reflectă activitatea tisulară, reală sau posibilă şi răspunsul
efectiv la aceasta. [Wikipedia]
Mă chinuiesc de vreo trei luni să scriu ceva [pentru
Vatra], pe o temă dată de prozatorul Alexandru Vlad:
copilăria, şi în particular «copilăria noastră ‘comunistă’».
Se poate formula oleacă diferit. ”Copilăria noastră sub