tolle lege - Vatra

50 literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Cantonul 248 (eram elev de liceu teoretic la Adjud, făceam
naveta săptămânal; în rest, stăteam la casa părintească
din Adjud, pe atunci închiriată unei familii de evrei care
m-a educat în spiritul curăţeniei, inclusiv morale).
„Reviste” săptămânale scrise de mână de mine pe foi A 3
îndoite, „umplute” cu texte ale mele de proză, poezie,
teatru, publicistică, interviuri (le păstrez şi azi), pe care le
citeau ai mei şi colegii de clasă, rudele, familia
cantonierului, muncitorii de la cazarmă. Când se termină
copilăria, de drept? Tot atunci am fost eliminat din liceu
trei zile, fiindcă am afişat poeme incomode la gazetele de
perete şi am fost mutat de la casa părintească la internatul
liceului, să fiu atent supravegheat... Iau seama însă că e
cazul să mă opresc, să las în legea ei copilăria mea: am
depăşit cu mult cele 3000 de... caractere PC acordate de
Al. Vlad, scuze.
25 martie 2007, Bucureşti
Sanda CORDOŞ
Frînturi
Cred că n-am mai rezolvat o temă similară (să
vorbesc despre mine în scris şi în public) chiar din
copilărie, din compunerile şcolare de pe-atunci. Îmi vine
foarte greu, fie şi numai pentru că vîrsta aceea, ca şi
oricare alta, a fost un continent (în mare, neexplorat de
mine însămi) pe care acum ar trebui să-l reduc la o potecă
inteligibilă. Am fost tentată să-ncep cu tinereţea părinţilor
mei, cu plecarea lor timpurie de-acasă, cu felul – de fapt
– în care s-au lepădat de destinul lor de ţărani. Mi-am
dat seama, surîzînd, că şi acesta e un fel de a povesti
deprins în familie, din poveştile (întotdeauna fascinante
pentru mine) spuse de sora mai mică a mamei mele,
ţărancă din Apuseni, care au întodeauna un preambul, o
anticameră fără de care întîmplarea însăşi n-ar putea să
respire. Am să las coridorul acesta neumblat şi am să
intru în tema însăşi spunînd că, deşi născută la Bistra, în
satul natal al mamei, copilăria mea s-a desfăşurat în
peregrinările dictate de slujba (în antreprize de construcţii
forestiere) părinţilor mei.
Pînă la 12 ani (cînd familia s-a stabilizat oarecum),
am trăit mai ales în sate de munte, schimbate o dată la
cîţiva ani. A fost, într-un fel, copilăria copilului din orice
sat socialist. Am fost pionieră, am purtat cravata roşie
cu tricolor, am recitat poezii şi am intonat cîntece (mai
ales în gimnaziu am făcut foarte mult cor) închinate patriei,
partidului şi conducătorului, am bătut, în detaşamente
pioniereşti, pas de defilare. Am adunat, în întreceri de
asemenea pioniereşti, hîrtie, fier vechi, plante medicinale,
alune, porumbele, coarne, măceşe şi alte fructe specifice
locului în care ne găseam. Am adunat şi sortat cartofi,
am adunat şi despănuşat porumbul, am îngrijit lotul
şcolii. Am făcut excursii şcolare pe la mănăstiri, case
memoriale şi pe la salba de hidrocentrale de pe harta
ţării. Am jucat jocurile copilariei (mîţa-ascunselea, baba
oarbă şi atîtea altele) în lunci de o verdeaţă adîncă şi de
o prospeţime cu nimic comparabilă, jocuri întrerupte doar
de căderea serii. Nu cred că se înserează undeva mai
dramatic ca în satele de munte aflate într-o căldare, în
care, înainte de a fi întuneric, umbrele înghit totul (lumina,
căldura, feţele celorlalţi). Am crescut în poveştile
seducătoare şi înfiorătoare despre comori (ascunse în
munţi şi gorgane), case bîntuite, strigoi, galerii
abandonate de mineri şi locuite de vîlve, stînci preferate
de disperaţi şi luminişurile misterioase ale îndrăgostiţilor
(mai întotdeauna nefericiţi). De cum se desprimăvăra,
părinţii ne purtau, pe sora mea şi pe mine, în scurte
drumeţii în pădurile din preajmă, care m-au legat pentru
totdeauna de peisajul montan pe care îl cred şi acum de
neîntrecut. Însă nu ştiu ce ciudată miopie (care nu cred
să se explice numai prin miopia mea oculară) m-au făcut
inaptă pentru cunoştinţele naturale pe care ai mei au
încercat mereu să mi le treacă. E ruşinos să recunosc că,
crescută mereu la sat, nu ştiu să disting nici copacii
(excepţie fac bradul şi nucul înfrunzit), nici plantele şi că
de-abia la o vîrstă înaintată am încetat să mai confund,
în grădină, pătrunjelul cu morcovul.
Casele în care am crescut au fost întotdeauna
aşezate lîngă o vale de munte, iute şi rece, care se
prefăcea iarna într-un pod de gheaţă, iar primăvară într-o
furie învolburată, purtînd nu doar buşteni sau cioturi,
dar şi lucruri din gospodăriile omeneşti (haine, butoaie,
piese de mobilier). În aceste ape mama limpezea rufele şi
din ele, cînd erau curate, duceam apa pentru spălat. Apa
de băut o aduceam din fîntînile întotdeauna mai
îndepărtate. La Remeţi, la nici 30 de metri de casă, era un
lac fără fund, în adîncul căruia se găseau duhuri teribile,
zîne fără suflet şi un întreg popor de bărbaţi, femei şi
copii. Dacă mă duceam singură, vedeam mai de fiecare
dată, cînd apropiam găleata de pînza de apă foarte fină
şi transparentă, trăsura împodobită a mirilor săltînd
inexplicabil peste parapet şi ducîndu-se, de neoprit, în
adînc.
Deşi n-am copilărit în colonii muncitoreşti
propriu-zise (de obicei, acestea erau ceva mai izolate),
ci în case închiriate sau construite în satul însuşi, viaţa
teribilă a acestor nomazi care sînt şantieriştii nu mi-a
rămas, copil fiind, necunoscută. Decenii mai tîrziu, am
găsit-o scrisă într-un vers şi am recunoscut-o
instantaneu: da, acolo „viaţa se bea şi moartea se uită”.
Oricît de protejaţi am fi fost, violenţa, beţiile, trădările
ajungeau şi la noi. Nici moartea nu ocolea aceste aşezări.
Nu mergeam încă la şcoală cînd unul dintre vecinii de
casă a murit. Tînăr, foarte vesel, însurat de curînd, se
prăvălise cu buldozerul într-o prăpastie. În mijlocul
camerei lor, apăruse o masă pe care se găsea o ladă
închisă, vopsită urît, într-un maro întunecat. Deasupra
ei plîngeau femeile şi, urlînd neînchipuit, soţia lui care
aştepta un copil. În anii care au venit, am observat că
aritmetica tragediei începea de aici: au rămas copii? cîţi
şi cît de mari? Nenorocirea aceasta a copiilor rămaşi pe
drumuri nu putea fi întrecută decît de moartea copiilor
înseşi. În vara în care am împlinit nouă ani, lucrul acesta
s-a întîmplat în familia mea. Verişorul meu s-a