tolle lege - Vatra

26 triptic
Citind-o pe Suzanna
Luminiţa URS
Cum să explici tenace tăcerea? Mii de braţe mă pîndesc şi luna îmi întinde
piedici. Privirile voastre nu pot ieşi vreodată din umbră, prea mult atrase de
uşurinţa nopţii. Zgomote bizare declanşează furtuni dintr-o dată şi lucrurile
se animă brusc, ca într-un film mut. Chipurile se iluminează şi corpurile se
agită înspre abisul cel pur.
Pe scurt, a fost o zi fără însemnătate. Cîteva femei şi-au plîns copiii morţi,
cîţiva taţi şi-au îngropat feciorii reveniţi de niciunde, cîţiva au dansat cu
uimire ultimul dans, chiar aici, alături şi asta i-a făcut să rîdă straşnic şi să
şi ridice braţele prelungi care mă acoperă încet, tot mai încet, pînă la capăt.
Bucuriile omului-urs
E timpul să ne întoarcem la lucrurile tandre şi moi, umbre mîngîind aerul,
diafane. Să deschidem ochii prietenilor dispăruţi pentru cauze fără rost, să
înfrîngem decenţa. Căci ce rămîne de fapt din materia impură, din atingerea
mîinii tale pe o gură incredulă?
L-am visat azi-noapte din nou pe omul-urs: «C’est terrible, îmi spunea, tout
le monde m’appelle couillon. J’en ai souffert toute ma vie. Ne serait-il pas le
temps, de penser ŕ un pseudonyme?»
Poveste fără sfîrşit
Atît de departe în venele mele, în azur, în înfrîngeri, trist ca o lamă de oţel
prea bătrîn, triumfătoare, pe nedrept. Să ne rugăm! Căci ne-a fost sete, căci
prea bine ştim mîine-i un plăpînd viitor şi nimic n-o să domolească
dezastrele cărnii. Încă un cîntec înainte de zori, ţintuiţi de privirea nebună a
speranţei.
Un cîntec, prietene, acum că grădina noastră e neagră şi că în noapte se
prelinge zăpadă. Şi eu dansez, cu gura larg deschisă, dansez.
* * *
Lumina ta continuă să ucidă uitarea.
Iată-te, Poezie!
Umbră forţînd trecuta frumuseţe, tresăltînd în uimire.
Fiinţa ta victorie este, îi aud ţipătul în iarnă şi o apuc cu mîinile mele
îngheţate deşi tu pentru alţii cînţi şi pentru apele ce-mi inundă chipul.
De fapt, noi semănăm, fricile noastre se aseamănă, ele ne aparţin nouă şi
celor care, ca şi pe noi, ne despart.
Iată-mă, femeie a îndoielilor tale şi a forţelor de care te temi,
dreaptă mă ridic, ştiind că «cet amour» îmi sfredeleşte încă tîmpla avidă de
miracole şi că, odată cu el, îngropăm poezia.