tolle lege - Vatra

16
Acuma, cu ideile astea ale tale, cred că ar fi bine să te faci
regizor, mai bine regizor decât actriţă, că ai un cap!...
Aş fi bună?, fata ridică pleoapele doar o secundă,
fericirea îi iese prin ochi. Te-ai gândit că lipsesc luminile?,
nu contează, luminezi tu, ţi-am zis că eşti o lumină. Hai, fă
scena cu Laertes, am să asist la lupta voastră. Ia-ţi floreta
de pe masă, vreau să te văd cum duelezi. Şi pleoapele fetei
cad la loc, peste viaţă.
El: suntem acuma după scena cimitirului; Hamlet,
Laertes, floretele, sunt la fel de lungi?, cupele cu vin,
otrava, duelul. Am zis bine?
Ea: bine, să te aud.
El: ia cartea şi dă-mi replica, fii şi Laertes, eu îmi
imaginez că Ofelia e acolo, că a rămas acolo.
Tânăra lasă cămaşa jos, pe parchet, ca un semn al
prezenţei morţii în spaţiul acela, şi, aplecându-se, îşi dă
seama că ar fi trebuit să acopere şi scena, sala palatului,
cu o pânză roşie, ar fi fost mai sugestiv, corectez mâine, ia
cartea, deschide şi aşteaptă.
Hamlet: Mă bucur mult şi fără gând ascuns/ Iau
parte la întrecerea frăţească./ Ne daţi floretele.
Laertes: Îţi râzi de mine, Hamlet.
Hamlet: Nu, jur pe mâna ce va ţine spada... Şi
tânărul actor se plimbă de la un capăt la altul al scenei, e
nervos, ochii îi sclipesc.
Dragule, vine Regele, apoi Osric, să sărim
fragmentul, dar fii mai static, mai reflexiv, te mişti prea
mult, altfel îl văd eu pe tânărul prinţ... Intră de la Hai, sir.
Hamlet: Hai, sir.
Laertes: Hai, prinţe...
Buuun. Dar să te văd cum lupţi, ţi-am zis să duelezi,
fandează măcar o dată, fă câteva mişcări, pentru mine,
vreau să te văd, eşti un actor cu suflet, vreau să văd dacă
ai şi tehnică. Eu trec la loc, lângă masă şi sunt iar Ofelia,
vrei?, doar duelează, câteva mişcări, te rooog! Şi fata se
duce iar în locul Ofeliei, ia cămaşa în mâini, lasă pleoapele
în jos, peste viaţă.
Eu să nu am tehnică?, uite că m-am gândit să-ţi tai
ţie capul, până la lupta cu Laertes, o să-ţi tai capul, ca săţi
arăt că am tehnică, o să te omor, vrei, iubito???, sunt un
spadasin strălucit, aşa cum stai acolo, nemişcată, eşti o
pradă grozavă.
Să te văd, bărbat frumos!
Cu sabia sclipitoare, tânărul actor face câteva mişcări
rapide, aproape nu se vede metalul prin aer, Anita îşi ridică
pleoapele, îl priveşte vrăjită, actorul se mişcă elegant,
spintecă aerul cu graţie, trece pe lângă fată de câteva ori,
e un dans care ţine de ceva vreme, vraja e pefectă.
Şi când o să mă omori?, îl întreabă Anita.
Capul ţi s-a tăiat demult, apleacă-te puţin şi ai să
vezi, are să cadă...
Vraja a fost perfectă. Timpul şi dansul morţii au
trecut, cei doi au ieşit din sala palatului, dar au lăsat acolo
decorul Anitei, pentru o altă repetiţie, acuma, lui îi era
foame, ea nu prea ştia ce să-i facă de mâncare, mai bine
hai să mâncăm la restaurant, îi spune el, oftând, bine că
ştii să regizezi Shakespeare şi nu poţi să-mi faci o ciorbă!!!
Anita îşi dăduse jos cămaşa albă şi lungă, era acum în
blugi, pulover şi cizme, fata îşi îmbrăţişează iubitul, fluturi
pe varză, asta am să-ţi fac de mâncare, hai la crâşmă! Se
lipesc unul de altul în mijlocul holului, lângă uşa de la
ieşire, el o sărută ca un actor care are ... şi suflet, şi tehnică.
epica magna
Cum mă iubeşti?
Ca sarea-n bucate, îi răspunde fata...
*
Ca sarea-n bucate... N-ai uitat... De ce n-ai luat-o
de nevastă?, îl întreabă Tina, se vede că o iubeşti şi acum...
Am iubit-o tot timpul, o şi văd tot timpul, în vârf de
copaci, pe ierburi, totdeauna cu spatele la mine, tot ce a
urmat după ea nu a mai avut nici o importanţă. Pe ea am
iubit-o mereu, a fost femeia care s-a gândit numai la mine,
n-a pus înainte nimic şi pe nimeni, nici măcar pe ea, s-ar fi
făcut preş pentru mine, Ani m-ar fi salvat, viaţa mea ar fi
fost altfel. Pe ea am trădat-o cel mai rău, n-am ştiut s-o
apăr pe fata asta de era ca plăsmuită de mine. De aia o şi
înşelam. Era prea mult.
Şi atunci, de ce?, de ce nu ai luat-o?, îl întreabă Tina
răpusă de emoţie, transpirând fără ca el măcar s-o atingă.
În întunericul din cameră, bărbatul simte că Tina e cabrată
toată, dacă se supără?, dar el trebuie să povestească o
dată ce s-a întâmplat, ce-a fost cu cea mai bună femeie din
viaţa lui. Sala e cu ochii pe el.
De ce?, c-a apărut Rita cu sarcina ei, că îmi face un
copil, că mă iubeşte numai pe mine, că nu poate face
chiuretaj, îi e frică, să te însori cu mine!, striga. De aia nam
luat-o. A venit Rita într-o noapte peste mine, acasă, pe
la 12 noaptea, îţi închipui?, nu, nu-mi închipui şi dacă-a
venit, ce?, mi-a zis că e însărcinată, port copilul tău, tu eşti
de la ţară, credincios, băiat de popă, cum să mă laşi aşa,
cum?, nu vreau, mă sinucid şi copil fără tată nu fac, ia-mă la
tineee!!! Şi Anita? Cu ea ce-ai făcut, i-ai spus? Nu. Dar a
auzit prin oraş că m-am cuplat cu alta, că sunt cu una nouă
care deja locuieşte la mine. Eram într-o zi la restaurantul de
lângă Facultate, eram la Hades, adică groapa cu lei, aşa ne
traduceam noi, spre uşurare, un nume ciudat, nu?, n-am
încercat niciodată să explic cuiva ce-i cu numele ăsta, deşi
eu ştiam ceva mitologie ..., era în plin comunism, şi te făceai
că nu vezi, mâncam cu Rita asta nouă, a apărut Ani şi atunci
s-a sfârşit, am pierdut-o de tot.
Nu cred că ţi-a făcut vreo scenă.
Nu, dimpotrivă. Deşi contează, şi de asta nu pot s-o
uit. De atunci, am încept să visez, de când s-a dus Anita,
eu am tot visat, visele sunt cheia vieţii mele, îmi spun
totul, prevestesc, Zeul-Moş îmi arată...
*
Terasa semicirculară de la Hades e plină de studenţi,
ca totdeauna. O vatră ascunsă privirilor, printr-o perdea
de arbuşti, dar solară prin aşezarea în aer liber, un alt fel de
Hades, că şi diavolul poate fi oricum (de exemplu, frumos,
insinuant, să ţi-o tragă cu forţa)...), şi lumea de acolo poate
fi oricum, mesele şi scaunele sunt tăiate din trunchiuri de
copaci, pe pereţi atârnă, artistic aproape, ştiuleţi de
porumb, dovleci, câteva arme, lănci, nişte măşti curioase,
de sticlă colorată, chipuri de oameni, cu cercuri roşii în loc
de ochi, unele, în mod ciudat, nu au desenată gura, spaţiul
de jos e doar întunecat, în dreapta intrării se vede o uşă şi
nişte scări care coboară undeva. Groapa cu lei!, glumeau
studenţii. Toate mesele ocupate. O chelneriţă tânără
serveşte repede, nimeni nu ţipă la ea, nimeni n-o ciupeşte
de fund, se vede că e iubită de clienţi. Se apropie de cei
doi tineri care s-au aşezat de curând, într-un colţ, la cea
mai retrasă dintre mese. El, îmbrăcat în nişte ginşi negri şi
o cămaşă albastră, este subţire şi înalt, se vede după
picioarele care ies de sub masă, are o faţă ascuţită, părul