tolle lege - Vatra

38 literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
m-a şi reclamat Tatei, dar bătaie n-am mai luat. Nici n-au
fost dese, nici memorabile, cu trei excepţii.
Nici nu erau necesare prea des puniţiunile, ştiam
că suntem săraci şi, la această condiţie modestă, nu am
voie să emit pretenţii mari. Fără să fie bisericoşi, părinţii
mei nu înjurau niciodată în casă, nu iubeau chefurile şi
vizitele, aşa încât chiar se ocupau liniştit de progenitura
care eram; le plăcea liniştea şi, am înţeles mai târziu,
anonimatul. Cu o jumătate de secol în urmă, la un deceniu
după război, în Valea Jiului au trăit destul familii de „foşti”;
cine n-a apucat să plece în Occident se exila interior, în
asemenea enclave ciudate, comunităţi muncitoreşti cu
viaţă ştearsă, cenuşie, era o şansă să li se piardă urma. Era
chiar şi cazul părinţilor mei – grija lor de căpătâi era să fim
lăsaţi în pace, să nu se mai ştie că, la rândul lor, proveneau
din familii de ţărani avuţi. Sigur că nici mie nu-mi spuneau
detalii ale trecutului lor, de teamă să nu se afle cine sunt,
de fapt. Poate de aceea se bucurau când mă jucam în
casă, în imediata lor apropiere.
În straşnicul bloc sovietic unde ne-am mutat când
eram în casa a doua, aveam şi pivniţă, pentru lemne şi
cărbune; cum citisem şi auzisem că, în epoca pietrei,
oamenii aveau topoare de piatră, m-am hotărât să-mi fac
şi eu unul. Din apa neagră a Jiului am adus în pivniţă o
bucată de rocă plată şi, câteva luni, zilnic coboram în
„atelier”, la frecat pietre, până mă dureau mâinile; cum
activitatea mea o apreciam secretă, mama şi tata jubilau
tot secret, în partidele de şlefuit le eram aproape, cuminte,
tăcut. Dar, după câteva luni de şlefuit, văzând rezultatul
strădaniilor mele, am abandonat; mai ales că, din
întâmplare, am văzut-o pe vecina Ghizi, cu doi ani mai
mare decât mine, urcând scările, nu ştia că sunt în urma ei
şi, aşa, am văzut ceva tulburător sub rochiţa ei, ceva ce
mă interesa cum nu se poate mai mult. Atunci, probabil
am decis să renunţ la şlefuitul mecanic şi obositor, să trec
vicios la arta pipăitului şi a mângâierii.
Sunt mai aproape de mine însumi şi de propria
copilărie când mă raportez la episoadele ei rurale, de care
am avut parte din plin, când „naturelul” se manifesta ceva
mai simplu, mai nestânjenit; am avut parte de „la ţară”
oltenească şi ardelenească din plin, chiar în perioada când
se încheia colectivizarea. Cum unchii şi mătuşile erau
ocupaţi cu „integrarea” lor în „colectivă”, copiii rămâneau
în grija unor bunici care îşi pierduseră soţii, derutate total
de ceea ce se întâmpla şi de propria lor orbire fizică. Faptul
că veneam de la oraş îmi oferea avantaje chiar profitabile,
pricep că mă dezlănţuiam cât cuprinde.
Sunt adus de Mama, la început de vară, la unchiul
Gheorghe, fratele ei; în geamantanul cu haine am ascunsă,
sub prosop, o mască de carton, foarte colorată, a unui
diavol bine dispus. Mă joc cu vara şi verişorul meu, cu
copiii de prin vecini; devin, nu după multe zile foarte
călduroase, un fel de contabil al găinilor şi ouălor din
ogradă, seara le închid într-o magazie de lemn, să le pot
număra, să am ce raporta mătuşii Saveta; ouăle le strâng
într-un coş, ştiu toate cuibarele; după ora şase seara, mă
duc singur la haltă, să-l aştept pe unchiul Gheorghe, să
vin cu el acasă, să povestim doar noi , cât durează drumul;
am o activitate care mă înalţă în ochii bunelor mele rude.
Lovitura de graţie o dau când, după ce unchiul îmi
confecţionase o vioară din coceni de porumb, iar eu
descoperisem un bidon de tablă pentru petrol bun de
tobă, am susţinut concerte pe prispa casei, în admiraţia
vecinilor. Relaxat şi mândru de succes, doream să
impresionez şi altfel, în ochii copiilor de seama mea; ştiam
că le e foarte frică de dracu’, pe care şi eu îl închipuiam
negru, cu un chip precum cel al măştii din geamantan.
Într-o dimineaţă obişnuită, când eram numai singur, am
săpat o groapă aproape de fântână, am pus multă apă în
ea, să fac noroi negru; şi iese un noroi cum nu se poate
mai negru, mă dezbrac la pielea goală şi intru în groapă,
mă frec îndelung şi apăsat, să se lipească bine de piele,
îmi pun şi masca de drac vesel; şi ies din curte încântat de
noua mea identitate, umblu pe uliţa prăfoasă, doar-doar
voi întâlni nişte copii; lângă o fântână la drum se jucau
doi fraţi, îi ştiu bine, cel mai mare nu depăşeşte cinci ani,
când mă văd o iau la goană, eu mă schimonosesc şi urlu
aşa cum îmi închipui că face dracul, nici nu-i mai văd pe
cei doi, nu ştiu unde s-au ascuns; e bine, mi-a ieşit şi
numărul diavolesc, mai umblu aşa, noroit şi mascat pe
drum, trebuie să mă mai vadă şi alţii, apoi să mă
recunoască, să afle că dracul sunt eu, voi fi şeful lor, că
am să le spun că am puteri secrete, pot să fac ce vreau eu
cu ei; cei doi s-au refugiat într-o curte unde era gălăgie,
cum ceilalţi copii sunt la gard, se uită la mine, li se aud
răsuflările şi şoaptele, eu încă mă menţin în postura de
diavol anonim, încep scâncetele unei fetiţe, nici nu mă uit
spre ulucile în dosul cărora lăcrimează, dar – brusc – mă
întorc cu faţa – masca! – spre curtea unde s-au ascuns
copiii, urlau sinistru şi mă prefac că mă îndrept spre poartă,
partenerii mei de jocuri nu mai rezistă, ţipetele şi plânsul
strigat dezmorţesc aerul stătut al uliţei, scot o clipă masca,
să vadă amicii că sunt eu, alerta scoate din amorţeala
generală bătrânii rămaşi în sat, fug acasă, urmărit de ţipete,
înjurături.
Nu scriu nici amintiri din copilărie, mai corect e
spus că anumite imagini intense se cheamă între ele, se
dispun imprevizibil; nu sunt identice cu întâmplările de
atunci, tot aşa cum pietrele de sub apă, din albia râului nu
sunt aceleaşi scoase şi uscate la mal. Ce are a face episodul
„masca”, mai sus etalat, cu secvenţa lăturilor, cea care se
lipeşte bizar aici? O perioadă, în celălalt spaţiu rural al
copilăriei, cel mai apetisant miros din gospodăria rudelor
pe linie paternă era cel al lăturilor pentru porci; erau
preparate într-un ciubăr mare şi îmi plăcea enorm să mă
lipesc de lemnul lui călduţ, să mă aplec peste margini, să
inspir aburii amestecului de tărâţe, cartofi, sfeclă şi ce va
mai fi fost inclus în acea materie păstoasă; o mătuşă m-a
tras de urechi din ciubărul bine mirositor, îi era frică bietei
femei să nu cumva să mă răstorn în lături, să nu păţesc
ceva, am făcut scandal, nu înţelegeam ce au cu mine, cu
preferinţele mele olfactive. Nu foarte departe de locul unde
era ciubărul cu lături, în spatele şurii, era un nuc impozant,
în coroana lui bogată am făcut, cu un văr mai mic, un fel
de foişor, de acolo, ascunşi printre frunze şi dotaţi cu un
arsenal din lemn şi pietre, supravegheam teritorii întinse,
grădini şi pajişti, case şi dealuri; cel mai bine se vedea
„Dealul Comorilor”, ştiam de la fabuloşii moşi din vecini
că acolo au fost îngropate comori, am să râcâi cu o lopată
în vârful lui, asta împreună cu verişorul şi alţi doi băieţi
din vecini, fraieriţi cum că ne vom îmbogăţi şi vor descoperi
săbii şi arcuri cu săgeţi adevărate, n-am descoperit decât