tolle lege - Vatra

20
Domnişoara Pogany
Ochii s-au deschis încetul cu încetul
până i-au cuprins toată faţa:
nu plânge, nu râde, se uită numai
cu mirare şi fereală,
cum face uneori,
domnişoară,
viaţa.
Şi aidoma ei o răsuceşte un pic
spre sine gestul de fată
care-şi duce la tâmpla plecată
mâinile împreunate
ca într-un joc elicoidal,
ca într-un început spiral
de alint şi alean,
cu teamă parcă
de prea multă lumină
şi de prea clar.
Lucind adumbrită, austeră şi vie,
nu se refuză însă, ca o palidă copie,
celui ce se oglindeşte,
ce se bolteşte convex
în chipu-i numai ochi:
celui ce se apropie.
Timiditate
De ar fi să fie pe lume
un compas ce trasează pe dată,
asemenea privirii în aer,
cele trei curbe ce leagă
mai iute decât linia dreaptă
sine de sine
şi dacă ar fi să mai fie, la fel,
o daltă în stare să taie în piatră
aproape fără să le atingă,
fără să le rănească deloc
albeaţa adâncă,
întocmai aşa
ar arăta
încă.
Portretul doamnei Eugen Meyer jr.
Ideea v-a demachiat
de tot ce era de prisos.
Cilindric dăltuită,
paralelipipedica înfăţişare
încet-încet s-a rostogolit
într-un chip
mai mult decât frumos.
Acum atât de adevărată
sunteţi
că îndată
v-aş recunoaşte pe stradă
chiar dacă nu aţi mai fi
doar dumneavoastră.
Dar, bine aşezată, nu vă mişcaţi
din sine, austeră şi anglo-saxonă,
cu faţa prelungă şi fruntea înaltă,
deloc atonă.
jubileu brâncuºi
Mlădiată cu multă rigoare,
atent, fără ochi vă uitaţi
în oglindă la fidela cumpărătoare
a propriului chip
despre care nu mai ştiţi
decât că atât de profund semănaţi.
Foca
Poate că, fără să ştie
nimeni, te cheamă Ondina
în lumea ta de marmură unde
te răsfaţă numai lumina.
Pentru noi rămâi însă chiar
ce eşti: foca albă ivită
din ape pe netedul ţărm,
care ne priveşte uimită
drept în ochi, săltându-se lin
(salvând orizontal-verticalul),
mlădiere a mlădierilor
mai reală decât realul.
Ca şi cum ai îngâna cu palma
în aer ideea de undă
şi ea s-ar face piatră
în aceeaşi secundă.
Ţestoasa zburătoare
Nu se zbate. Stă să se înalţe,
atât de uşoară s-a făcut.
De o prinzi din zbor poate fi aripă
şi poate fi scut
şi, pentru ochiul lăsat în pământ,
pleoapă prin care, filtrată,
lumina pregăteşte un nou început.
Peştele
Motto: E prea deschis
ca să fie prins.
Ceea ce vedem nu va fi prins
de nimeni, niciodată.
înoată mult prea agil,
lunecă în voie prin apă,
prin propriile-i ape de lustru adânc,
de piatră şlefuită până
îşi pierde aproape de tot greutatea
şi poate într-adevăr să rămână
liberă în spaţiul unde n-o mai atinge
decât vălurita constelaţie
de luciri a luminii care preschimbă
melancolia în bucurie,
rigoarea în graţie.
Post-scriptum
Poemele de faţă fac parte dintr-un ciclu mai amplu scris
în lunile ianuarie-aprilie ale anului 2003. Ele s-au născut pe
neaşteptate, unul după altul, dintr-o veche iubire, care,
căutând în taină un mod de a se vădi, nu l-a găsit, se pare,
decât pe acesta. Iar dacă a fost să fie aşa, meritul nu e al celui
ce a scris, ci al celui despre care s-a scris: Brâncuşi.