tolle lege - Vatra

2 contra-editorial
Al. CISTELECAN
Cele două poetici
(principiul greblei şi al cazanului de ţuică)
Stă bine ca numătărori de artă de felul ăsteia să ajungă la cifra trei şi să se oprească acolo. Asta
pentru că, pe de o parte, prestigiul Treimii le dă greutate şi credibilitate, iar pe de altă parte, pentru că mai multe
feluri oricum nu se pot ţine minte (chiar dacă ar exista). Auzind, mai deunăzi, toată ziua-bună ziua de poetica lui
Cutare şi de poetica lui Cutărică şi speriat de atîtea poetici cîte proliferau în vreme ce distinsul orator vorbea, mi-am
zis că nu face pentru ca să nu ascult de sfatul medicului şi să nu-mi transform angoasa într-o problemă
constructivă, întrebîndu-mă serios cîte feluri de poetici sînt. Serios nu pentru că aş fi stat adînc de cugetare, ci
pentru că întrebarea asta şi-au pus-o oameni serioşi şi în mod exemplar serios – şi exista, deci, o regulă de gravitate.
Spre stupoarea mea (care nici acum nu mi-a trecut de tot), la riguroasă numărare nu mi-au ieşit decît două poetici.
Aşa ceva nu era, fireşte, de crezut, şi cu atît mai puţin de admis, căci atîta lucru ştiam şi eu: toate lucrurile – şi mai
ales cele mari - trebuie să fie trei (dacă vor să fie crezute). Dar oricît m-am străduit, al treilea fel de poetică ieşea
mereu fie invenţiune fictivă, fie subclasă a unuia din cele două fundamentale şi singure. Căci, o spun din capul
locului, nu există decît două poetici; şi asta nu de azi-de ieri şi pentru că am fi pierdut vreuna-două pe drum ori le-ar
fi dat vîntul jos, ci de cînd lumea şi pentru că nu pot exista mai multe (dar s-ar putea să rezulte, totuşi, mai puţine).
Două (2) şi atît - deşi, fireşte, toţi poeţii speră să poată inventa cîte una. Ba unii, mai silitori şi mai inventivi, se
exercită să invente chiar mai multe. Toate strădaniile, chiar şi cele încununate de succes, sînt însă în zadar, căci
poeţii nu pot aplica decît fie principiul greblei, fie principiul cazanului de ţuică. Asta ca să se vadă bine cît de
tradiţionale (de nu de-a binelea originare) sînt, de fapt, poeticile şi cît de aproape de identitatea cu lucrările agricole
de bază (istoric şi cronologic de bază, fireşte). Întocmai ţăranului de început, poetul sau adună sau distilează; dacăşi
închipuie că face altceva, treburi mai nobile şi mai înalte ori mai fine şi mai complexe, e treaba lui, dar asta e deja
psihologie, ca să nu spun direct moftologie cu vanitate şi îngîmfare curată. În orice caz, în niciun caz nu-i poetică.
Că poezia e lucrare eminent de greblă nu crez că-mi va fi contestat de nimeni. De nu de alta, măcar pentru că
toată lumea ştie că poeţii sînt specia cea mai strîngătoare iar poezia, la rîndul ei, specia cea mai cumulativă; cu mult
mai cumulativă chiar şi decît romanul, măcar că acesta, har Domnului!, are unde pune tot ceea ce adună; dar tocmai:
romanul adună cu furca, pe cînd poezia, tandră cu cele pe cale de a se pierde şi temerară cu cele inexistente,
foloseşte grebla, sculă mult mai de fineţe şi, mai ales, mult mai - dacă-mi e îngăduit - exhaustivă. Asta nu înseamnă,
fireşte, că nu există poeţi care folosesc furca şi romancieri care folosesc grebla; există, ba chiar destui; şi nici n-o fac
neapărat în dauna lucrării ca atare, fie că o fac premeditat, fie că o fac fără să-şi ia seama; dar, oricum ar face-o,
lucrurile nu se schimbă şi cele două unelte rămîn cu consacrările lor diferite.
Şi ce n-adună poeţii? De la sentimentele cele mai mari la sentimentele cele mai infime; de la idealuri la
gunoaie; de la pornirile cele mai nobile la apucăturile cele mai triviale; visări, visuri, coşmaruri; imagini, mituri,
simboluri, idei, stări; stări întregi sau doar nuanţe ori fracţiuni de stări; lucruri trăite şi lucruri netrăite; ba chiar şi
lucruri care nu vor fi trăite niciodată (şi, deci, nici n-au fost trăite vreodată); înţelesuri, subînţelesuri şi neînţelesuri;
şi toate astea deodată, nu pe rînd; adună, în plus, ceea ce spun cu ceea ce nu spun, făcînd să se nască spusul din
nespus şi nespusul din spus; adună, aşadar, şi strîng tot ce le cade în mînă (adică sub greblă) şi în toate felurile;
căci va fi fiind grebla unealtă primitivă, dar şi ea poate fi mînuită în multe feluri şi folosită atît la strînsul celor
împrăştiate pe deasupra, cît şi la strînsul celor aflate mai pe dedesubt; căci grebla merge minunat şi la descriere şi la
revelaţie; e o unealtă atît de complexă încît poate strînge, simultan, şi ce-i pe-afară, şi ce-i pe dinlăuntru; ea poate
lucra şi în sincronia, dar şi în diacronia limbajului (ba chiar trebuie s-o facă: d-aia-i greblă, ca să strîngă şi ce se vede
şi ce nu se mai vede, şi ce există şi ce s-a pierdut; şi nici nu există altcineva care să poată face treaba asta); unealta,
ce-i drept, e mereu aceeaşi, dar tehnica de mînuire e mereu alta; iar invenţii de tipul hazardului obiectiv, dicteului
automat ş.a. nu sînt, în fond, decît un fel de greble fără discernămînt (şi, unele, întinse primejdios de departe),
adunînd tot ce vine şi de-a valma. Imaginism, biografism, realism, mizerabilism, fragmentarism, ce să mai vorbim?!
Greble în toată regula (deşi unele compromise pe post de mătură sau aspirator). Vizionarismul însuşi nu-i decît o
greblă mai avîntată.
Dar indiferent de ce materii şi materiale adună poeţii şi indiferent de tehnica şi priceperea cu care mînuiesc
grebla, ei sînt, în primul rînd, strîngători de sensuri şi semnificaţii. Aici sînt ei cu adevărat nişte artişti ai greblei: în
felul în care adună şi stivuiesc sensurile, în felul în care adună, de pe te miri unde, şi stivuiesc semnificaţiile. Căci
asta-i finalitatea greblei: cumulul de sensuri bazat pe cumulul de materii, fie ele cît de fine sau de grosolane. Şi dacă
asta ar fi tot! Dar sensurile abia strînse încep să emane altele, încît poezia de dovedeşte un element cu îmbogăţire
permanentă şi spontană, fără termen de scadenţă. Lîngă grebla autorului începe să lucreze grebla cititorului; şi,
fireşte, în primul rînd a cititorului-timp.