tolle lege - Vatra

28 literaturã ºi copilãrie - copilãrii discrete ºi austere
Dinu FLĂMÂND
Amintiri din copilărie
Ştiu că titlul este de multă vreme înregistrat în
catastiful drepturilor de proprietate intelectuală. Iar
humuleşteanul la care vă gândiţi nici măcar nu e primul
care să-l fi depus. Numeroşi alţii înaintea lui s-au gândit
că nu există mai bună intrare în grădina literaturii decât să
deschizi uşiţa din dos a copilăriei. Sigur, balamalele ei
scârţâie, nici nu o poţi deschide de tot, înţepenită cum a
rămas în memoria infidelă. Dar ce simplitate, totuşi, odată
întredeschisă această uşiţă, spre o lume încremenită ca în
teribilul basm Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, unde eminesciana metafizică populară are forţa
mitologizantă a lui Platon! Totul a rămas acolo neclintit,
totul evoluează doar spre amplificarea propriei frumuseţi,
într-un preterit ce sfidează descompunerea, mustirea şi
opera viermilor. Putem fi deposedaţi de toate acumulările
contingente, nu şi de acest trecut ce neagă universalitatea,
fiindcă este unic şi ireproductibil, numai al nostru.
Copilăria noastră nu seamănă cu nici o altă copilărie deşi
toate par asemănătoare. Cum să nu te repezi spre ea cu
scrisul, cum să rezişti tentaţiei de a o expune celorlalţi, ca
s-o admire? Fascinat de ea, din momentul în care începi să
pricepi că ţi s-a dus, că ai pierdut-o, îi ceri să se etaleze
singură... O povesteşti! Dar rişti să o aplatizezi, să o rezumi
la câteva evenimente narabile; de fapt, o umileşti, aproape
că o pierzi definitiv... Dacă ea mai rămâne vie în tine, această
a doua ei viaţă se menţine mai degrabă prin indicibil. Iar
primul semn de vitalitate târzie a copilăriei este uimirea de a
constata că ai avut-o şi că s-a desprins de tine, păstrându-se
prin preajma ta deşi tot mai departe. E o frustrare ce constituie
prima ta lecţie despre moarte. Nimeni nu-şi mai revine apoi
din această brutală trezire: copilăria s-a terminat,
urmează...restul! Istoria universală a oamenilor este o
fluctuaţie a aceleiaşi resemnări neresemnate după pierderea
copilăriei. Câţiva rebeli ridicoli – poeţi, levitaţionişti obsedaţi
ai artelor, fizicieni ai abstractivităţii sau alţi utopişti ai nelimitelor
– mai poposesc o vreme în logica ei de reverie şi încearcă să
aducă în lumea de gheaţă a adulţilor unele sugestii ce ţin de
autismul marilor fervori. Numai partea de copil din Einstein
putea să-şi imagineze că spaţiul se curbează ca un căuş de
palmă uriaşă pentru a susţinem cu tandreţe levitaţia aştrilor.
Marii mistici, marii poeţi, marii fizicieni, genialii compozitori
sau vizionarii culorilor invizibile continuă să lucreze cu
copilăria lor. Pentru toţi ceilalţi, mare lucru nu se mai poate
extrage din copilărie, odată încheiată, odată ce se declară la
nivelul celulei spaima enzimatică, prima percepţie intuitivă
despre existenţa morţii care există. Alţii însă, puţini la număr,
rămân nişte profesionişti ai copilăriei. Ei se străduiesc să
menţină compatibilitatea dintre lumea copilăriei şi lumea de
după. Ei ştiu că nu există soluţie de continuitate între
imaginaţia candidă şi imaginaţia speculativă. În marea familie
a omenirii există o mică familie de asemenea personaje eidetice
care au crescut refuzând să crească. Pentru ei copilăria a
rămas peisajul exterior care, totuşi, continuă să-i conţină în
interiorul său. Pentru ei timpul încă are o urmare şi nu este
doar ceva care urmează după marea pierdere. Pentru ei şi
pierderea copilăriei este o provizorie neînţelegere, doar o
manevră greşită în transmisia de roţi dinţate a zilelor, doar un
viciu al neatenţiei, o gravă fantezie a abandonului în reveria
apusurilor de soare...
Cât despre copilăria...exprimată, ea se destramă
odată cu obiectele, odată cu reperele ei materiale. Iată
secvenţa „La cireşe”: Nică al lui Ştefan a Petri sare ghiftuit
din cireş, o ia la goană ca să scape de vătraiul mătuşii sale
dar şi culcă la pământ o bună parte din lanul de cânepă,
care în iunie deja trebuie să fi fost destul de înalt. Generaţiile
de astăzi nu mai văd lanuri de cânepă prin Moldova, iar
prin alte părţi ale Europei nici atât, şi nu mai înţeleg ce
mare dezastru putea să însemne călcarea în picioare a
unor tije care apoi nu se mai ridică la pământ. Adică tot
atâtea ii şi catrinţe care nu mai pot fi făcute, dacă
miraculoasa pieliţă de pe acest băţ nu ajungea să fie pusă
la topit, scoasă din apă după câteva săptămâni, uscată la
soarele palid al lui octombrie, trecută prin meliţă,
scărmănată şi prelucrată, înmlădiată şi pusă pe mosor,
apoi în suveică, ţesută în războiul cu pedale („stative” pe
la noi prin Transilvania!), devenită pânză, dusă mai târziu
la albit şi abia apoi croită şi cusută pentru a deveni o
cămaşă sau o bluză destul de aspră (dacă nu i se adăuga şi
in sau bumbac), ţinută împachetată în ladă şi scoasă numai
duminica, la biserică – totul derivând din acest cuvânt
misterios, cânepă, pe care cititorii de mâine îl vor asocia
doar cu drogurile sau cu textilele ecologice. Călcâiul lui
Ahile udat de apele secatului şi neidentificatului râu
Scamandru – dacă e să-i cauţi albia pe la Işirlâkul de azi, din
Turcia – nu este mai abstract, în ordinea dificultăţilor literare,
decât cânepa din această secvenţă a lui Creangă. Dispariţia
materiei la care se referă induce o permanentă oxidare, o
dematerializare în interiorul oricărei opere literare. Copilăria
noastră fizică dispare odată cu primii noştri ani copilăreşti,
cea rememorată are probleme cu dispariţia obiectelor ei, a
persoanelor care au marcat-o, cea literară aşişderea.
Literatura se străduieşte să menţină tot trecutul în viaţă,
dar în umbra ei începe să crească marele glosar. Ediţiile din
Creangă au deja nevoie de note explicative la subsol, noile
generaţii de cititori nu au mai pipăit aceleaşi obiecte pe
vatră şi nu ai mai văzut mâţe care se jucau cu motoşeii de
lână atârnând de marginea cuptorului; nu au mai văzut nici
cum arată o pupăză sau o scorbură în care se ascund
pupezele, nici cum arată un târg de vine în care ai putea zări,
la o adică, un ţânc desculţ încercând să vândă o pupăză!
Creangă e ajuns din urmă de mişcarea acaparatoare a
glosarului. El şi Rabelais, el şi Homer, el şi poemul lui
Ghilgameş... În momentul în care scrierea are nevoie de o
altă scriere care să situeze momentul, peisajul, obiectele,
mirosurile sau spaimele dominante ce se manifestau în
momentul scrierii, a trecut pe acolo nu doar copilăria dar şi
glosarul despre copilărie, parazitul ei... civilizaţia pedagogiei,
moartea lentă a timpului. Şi ne aflăm în prezenţa formelor
împăiate ale postumităţii.