Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

eprezintă foarte bine epoca noastră, cu angoasele, cu neliniștile legitime, și cu
aspirațiile ei de atâtea ori nobile. Ceea ce vom prezenta spre sfârșitul acestei
ședințe, „Caietele de la Putna”, transcrierea dezbaterii de anul trecut, vă va da
măsura fertilei amplitudini pe care o avea tema și pe care, îndrăznesc să spun,
a reectat-o oportun dezbaterea noastră.
E o vorbă greu de tradus în limbile moderne, Heidegger se rotea în jurul
ei, în comentariile la eleați, la Parmenide, și sună foarte interesant, despre
adevăr și despre culminația adevărului, care în ediția franceză a apărut c’est
le plein, este plinul. Sfericitatea lumii, liniștită, rămasă, în concepția eleaților,
fundamentală pentru ontologie, este aducătoare de seninătate, tocmai pentru
că trăim sub semnul acesta al plenitudinii interioare. Spre asta am tins, aș
dorit să spun și noi, prin discuțiile noastre, ce poate uneori au fost de o anume
extensie, în dezvoltări care puteau să pară capricioase, în jurul unor teme; dar,
în orice caz, senzația care se degajă dintr-un atare efort comun este o senzație
de plinătate. Și cred că, în sensul acesta, suntem deli amintirii și imboldului
pe care ni le-a lăsat Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Fiindcă personalitatea ei
poliedrică știa să menajeze treceri și punți mlădioase între domenii, într-un
fel de continuitate care nu favoriza rupturile nefaste. Încât și aceasta este, cred,
o rațiune pentru a ne așeza pe un drum care a refuzat xismul și îngustimile,
dar care, în același timp, a știut să facă apel la aceste voluntare, lucide chemări
spre o plinătate activă.
Romantismul, de care ne ocupăm anul acesta, se conexează cu o
reeditare. Fundația noastră, căreia a avut bunăvoința Părintele Stareț să-i
evoce eforturile, Fundația „Credință și Creație”, a editat deja anul acesta,
într-un nou veșmânt grac, Viața lui Eminescu, în forma revizuită de doamna
Zoe Dumitrescu-Bușulenga și reluată, cu un scrupul lologic remarcabil, cu
o acribie eminentă, de profesorul Dumitru Irimia. E o carte, de altminteri
pentru noi, și o să vedeți și în „Caiete”, că prezența profesorului Irimia, care
ne-a părăsit de curând, este invocată ca unul din factorii de rigoare cu care
întreprinderea noastră culturală s-a mândrit de-a lungul anilor. El a pus un
scrupul discret, armonios și ecace în tot ce a întreprins, și mi se pare că datoria
noastră este să continuăm un asemenea efort, și tot ceea ce, în jurul său, s-a
dezvoltat pe baze de specializare riguroasă. Era un stilistician și un specialist
al limbajului de mare forță, pentru a așeza studiile asupra lui Eminescu într-o
lumină stabilă și cu adevărat aptă să ne impună în disputele și în emulația cea
mai civilizată a spiritelor. Tot ceea ce a întreprins în legătură cu „Dicționarul
limbajului eminescian”, la nivelul antumelor și al postumelor, stă alături de
marile cercetări asupra lui Leopardi, asupra unor poeți fundamentali, încât în
acest sens romantismul pe care-l invocăm anul acesta, romantismul german
la care se referă o carte aplicată și extraordinar de pătrunzătoare a doamnei
Zoe, este simțit de către noi, așa cum era, în fond, și de către autoare, de către
exegetă, ca o porțiune exemplară a ceea ce constituie Marele Patrimoniu.
12