Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

critică față de neința eminesciană este aceea a lui George Munteanu care
surprinde ineditul atitudinii lirice a autorului Glossei în privința raportului
viață-moarte. El se plasează în cadrul unei gîndiri contopitoare cînd armă
că „existența (s.a.) – ai cărei echivalenți românești mai proprii decît acest
neologism sînt «ințarea» sau «dăinuirea» – e un termen logotetic sucient
de cuprinzător pentru ca sub acoperămîntul lui să încapă, nemutilați prin
separarea antidialectică (s.a.) în uz de atîta vreme, termenii cu o sferă
imensă, totuși subordonată, de «viață» și de «moarte»” (George Munteanu,
1980: 216). Tot acest critic este cel care atrage atenția asupra distanței dintre
Eminescu și Schopenhauer în ceea ce privește sensul conceptului de moarte
care la losoful german semnica „Neantul”, „Nirvana”, în timp ce la poetul
nostru ea reprezenta „Totul” (Ibidem: 218).
Analiza noastră se va dezvolta în cadrul imaginii supreme a Existenței,
imagine pe care o vom desemna cu ajutorul sintagmei Neința plină. Am
preferat această denumire paradoxală pentru a desemna primul nivel al
ințării, deoarece am considerat că alți termeni precum „Moarte”, „Neant”,
„Haos”, „Innit” sînt echivoci și trădează originalitatea acestei sfere a Ființei
care are, prin ea însăși, o structură paradoxală.
Spațiu al coincidenței contrariilor, Neința plină este deci mai mult decît
ceea ce Ioana Em. Petrescu numește „starea de totală nedeterminare” (Ioana
Em. Petrescu, 2001: 156), care corespunde celei de-a treia etape a creației
eminesciene, în care Neința se substituie Divinului, oferind imaginea unui
„cer pustiu, adăpostind drept singură zeitate moartea” (Ibidem: 154). Dacă
în evoluția intuițiilor poetice, Neința este ultima treaptă a gîndirii tragice,
care își asumă rolul de a menține în ință lumile din care Divinitatea s-a
retras, într-un model onto-cosmologic sincronic, Neința plină trebuia pusă
la început. Atotcuprinzătoare, din ea se desprinde orice formă a ințării,
ind singura sucientă sieși, dar care, în același timp, nu-și capătă înțelesul
deplin decît atunci cînd iese din sine, ipostaziindu-se în alteritatea în care se
oglindește și se cunoaște.
Preeminența morții în spațiul imaginar eminescian a determinat pe mulți
cercetători să vorbească despre thanatolie, nihilism, fără să observe că această
rînd ea identică neința cu „starea de totală nedeterminare” care ia, în Mureșanu, „înfățișarea
voinței oarbe de a ” (p. 156), ignorînd imaginea Creatorului care „cugetă lumi nouă/ Cum
cugetă o liră eternele-i armonii”, imagine care nu are nimic schopenhauerian-demonic, ci
reprezintă o linie de forță a concepției lirice eminesciene despre Divin. De asemenea, Ioana
Em. Petrescu subliniază că în ultima etapă a creației „conotațiile etice dispar și neința
divină nu mai e demonică (de fapt în Mureșanu demonia demiurgului are o valoare de
ipoteză a unei conștiințe în criză: „Bolnav în al meu suet, cu inima bolnavă,/ Eu scormonesc în
mintea-mi a gîndurilor lavă”, n.n.), ci impersonală, cu valoare inexibilă de lege”, folosind ca
argument imaginile cosmologice și eschatologice din Scrisoarea I, deși în variantele acestui
poem neința se caracterizează tocmai prin dimensiunea sa personală: „Și eternă-i numai
moartea – jucăria ei e tot (s.n.)”.
217