Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

și devotați amintirii lui Eminescu, dar îndrăznim să credem că ne cuprinde
pe mult mai mulți oameni trăitori în țara aceasta. Pentru că, Ierusalim al
neamului românesc, Putna este poziționată în înțelesul acesta totalizant, care
trebuie să ne cuprindă în ce avem noi mai nobil ca ambiție națională și ca
ință națională.
Vorbeam mai înainte – și, iertați-mă, am vorbit astăzi cam mult! – despre
sentimentul acesta al Duhului care pogoară. Îl simțeam viu în imaginile
doamnei Zoe, îl chema parcă cu mâinile, dar nu într-un fel de acrobație
ecientă, ci, dimpotrivă, cu un fel de invocare, care nu se poate să nu ne
zguduie în adânc. Și această pogorâre a Duhului asupra noastră mi-a adus
aminte și de o îndatorire față de cei care ne-au părăsit de curând. Cum l-aș uita
vreo clipă pe profesorul Irimia, de pildă, care a fost alături de noi și a fost așa
de important în pornirea acestor colocvii? E o tradiție populară, un ritual, se
zice că se ia statul celui care s-a dus, știți, se face o lungă lumânare de ceară, care
se arde progresiv timp de 40 de zile. A lua statul, „statul” înseamnă înălțimea
omului. Se face sub semnul acesta grav al morții, al decesului, care s-a produs,
dar, de fapt, asta ne aduce aminte că înălțimea, spre care trebuie să tindem noi,
nu poate despărțită de sacriciu și de ceea ce este încercare adâncă.
Spunea așa de frumos Înalt Preasnțitul Pimen că toate aceste lucruri
din viața Snților Părinți – e anul când îi sărbătorim pe Snții Părinți ai
Capadociei acum –, toate aceste încercări reprezintă, de fapt, o garanție a
umanității profunde, la care ne ratașăm și la care se ratașează religia noastră.
Și încercările știm să le căutăm și ne dau un sens neașteptat al locurilor.
E o povestire, care șochează întâi, despre un sfânt, Alexie – omul lui
Dumnezeu, care și-a lăsat casa – era un om bogat, care se bucura de toate
înlesnirile – , și a pornit ca să își încerce, în asprime, puterile suetești. Și, la
un moment dat, după această peregrinare care îl duce departe, la marginile
imperiului, se întoarce la Roma cu chipul unui modest căutător de adăpost,
aproape un cerșetor. I se dă un spațiu sub o scară, trăiește acolo, nimeni nu-l
recunoaște, în casa bogată a familiei sale. Și când și nevasta sa și maica sa vor
să pornească în lume, să-și riște existența ca să-l caute, el e într-adevăr sfâșiat
de îndoieli, de-o încercare suetească, nu vrea să le pună într-o situație grea,
Dumnezeu se-ndură, în acea clipă, și îl ia. Omul acesta își inventează, dacă
vreți, niște încercări tocmai pentru a se pune în marginea aceasta a existenței
și a împinge la limită ceea ce ne este dat să trăim și ceea ce trebuie să putem
dovedi că trăim. La început pare șocant, dar este o logică a sacriciului și o
harismă, cum zicea Înalt Preasnțitul, în asemenea încercări.
Eu cred că cei care ne-am adunat aici, ne-am adunat chemați de o
asemenea harismă și de un uid magnetic, care este în primul rând acela al
marii poezii a lui Eminescu și apoi acela al exegezei așa de inspirate, la care a
tins și pe care a atins-o Zoe Dumitrescu-Bușulenga. Nu sunt numai elemente
ale unui concurs de împrejurări, faptul că ne găsim împreună, faptul că am
251