Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

noțiune, în calitate de semn poetic cu funcționalitate particulară în cadrul
unei lumi specice, capătă noi valențe de înțeles.
Resemantizarea termenului se realizează în primul rînd printr-o ruptură
explicită în planul semnicațiilor obișnuite. Poemul Femeia?… măr de
ceartă tematizează acest hiatus semantic, produs în inima conceptului liric de
moarte care apare în două potențialități distincte de semnicare: „O, moarte!-
nu aceea ce-omori spre-a naște iară,/ Ce umbră ești vieții, o umbră de ocară-/ Ci
moartea cea eternă în care toate-s una,/ În care tot s-afundă, și soarele și luna,/
Tu care ești enigma obscurei conștiinți/ Cuprins-abia de-o minte, din miile de
minți.”. Structura sintactică opozitivă de tipul „nu … ci” instituie o relație
antinomic-complinitorie (Cf. George Munteanu, 1980: 236) între moartea
umbră a vieții și moartea în care toate-s una, ceea ce noi am numit Neința
plină, datorită dimensiunii sale totalizatoare.
Această realitate a viziunii lirice nu este nicidecum „impersonală, cu
valoare de lege” sau identică stării de totală nedeterminare 7 . Prolul particular
al acestui semn poetic este, dimpotrivă, acela de a sugera gradul maxim al
prezenței, iar absența determinărilor este numai o iluzie a percepției critice
grăbite să echivaleze un concept poetic specic cu anumiți topoi losocculturali
8 . Versurile citate deschid calea unei înțelegeri mai juste a valorii
neinței în universul poetic eminescian. Primele trăsături ale Neinței
pline – acelea de spațiu în care toate-s una și de enigmă a obscurei conștiinți –
impun fecunde analogii cu variantele Luceafărului și ale Scrisorii I, unde
li se asociază aceleași trăsături denitorii: „Că mii de oameni neam de neam,/
Că soarele și luna/ Se nasc și mor în sfîntul Brahm/ În care toate-s una” (M.
Eminescu, 1943: 389, s.n.). Dacă în această variantă noțiunii de Neință
plină îi este asociată ideea de sacralitate, în Scrisoarea I, accentul cade pe
dicultatea aproximării raționale a acestei realități și pe forța de mysterium
fascinans pe care ea o exercită asupra existentului: „Și eternă-i numai moartea,
jucăria ei e tot,/ Ea trăiește, iar nu lumea. Părînd altfel totdeauna/ Și ind în
veci aceeași 9 , ea-i enigma, ea e runa/ Cea obscur-a istoriei, a naturii și a tot”
(Ibidem: 177, s.n.). Totuși conotațiile sacre nu lipsesc 10 , avînd în vedere că
obscuritate apare ca o trăsătură a Divinului din Memento mori: „Oare viața
omenirei nu te caută pe tine? (…) Cum ești tu, nimeni n-o știe. Întrebările de
tine,/ Pe-a istoriei lungi unde, se ridică ca ruine/ Și prin valuri de gîndire mitici
7 Cf. Ioana Em. Petrescu, 2001:156, dar și George Munteanu, 1980: 221: „Nimeni n-a
observat că «moartea» la Eminescu e onticul (s.a.) adică ceea ce există fără vreo altă
determinare și fără să aibă, în ultimă analiză, nevoie de vreo altă determinare.”.
8 Cf. Vidul Taoist, Nirvana indică sau Neantul – Absolut hegelian.
9 Unicitatea întru diversitate este o altă trăsătură a Neinței pline care, deși susține eterna
modicare a formelor, nu se identică cu aceasta: „Zadarnic pare lumea sclipind că-i trecătoare/
Căci coji sînt toate celea inței ce nu moare” (M. Eminescu, 1943: 200).
10 Din a morții sfîntă mare, curg isvoarele vieții/ Spre-a se-ntoarce iar într-însa” (Ibidem: 179).
218