Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

largă circulație un Eminescu neștiut, sau prea puțin știut. Mulți se vor mira
că, după aproape un secol de cercetare a manuscriselor, a mai rămas atâta
nepublicat, sau rău publicat. Și totuși așa este, iar prezentul număr al revistei
Manuscriptum este, de fapt, în materie de cunoaștere a operei eminesciene, cel
mai însemnat act editorial de după Maiorescu, Călinescu și Perpessicius, și
ducerea până la capăt a strădaniei lor” 2 .
Cu o răbdare îngerească, Petru Creția mi-a explicat că numai o parte din
aceste manuscrise sunt caiete obișnuite, cele mai multe ind pagini disparate,
adunate într-un mod aleatoriu, legătorul la care apelase Maiorescu utilizând
doar criteriul mărimii.
Academia Română a numerotat foile manuscriselor legate, ștampilând și
numerotând chiar și foile albe, pe care, de comun acord cu profesorul Eugen
Simion, am hotărât să le păstrăm, ca nu cumva să se creadă că am cenzurat
sau am scos vreo pagină din manuscrisele eminesciene.
Proiectul editorial al Manuscriselor lui Mihai Eminescu cuprindea 23 de
volume, a câte aproximativ 1000 de pagini sau 500 le de manuscris.
În procesul tehnologic al tipăririi primului volum, s-a constatat că
dimensiunea și greutatea depășeau normele standard admise ale liniei de
nisare. Eugenia Ciubîncan, directorul general al Poligraei „Monitorului
Ocial”, a sugerat ca ecare volum să nu depășească 600 de pagini, în felul
acesta întregul proiect de facsimilare ajungând la 38 de volume. De la bun
început s-a hotărât ca cele 750 de exemplare, reprezentînd tirajul, să se
dăruiască bibliotecilor din țară și din străinătate, un număr limitat urmând a
comercializat.
Pentru a reda emoția întâlnirii cu manuscrisul eminescian și pentru a
util cercetătorilor era imperios:
1. să rămân la proporția de 1/1 a scrisului olograf eminescian;
2. să păstrez nuanțele cernelii – violet, sepia, negru – sau ale creionului,
precum și corecturile pe care poetul le făcea cu creionul roșu, albastru sau
grat, importante pentru determinarea periodizării textelor eminesciene;
3. să folosesc două formate, pentru a sugera diferența de dimensiune a
manuscriselor, respectiv 21×26 cm și 21×35 cm;
4. să particularizez ecare copertă cu o pagină de manuscris a volumului;
5. să includ o oglindă a paginii ce răspundea cerințelor construcției de
carte, precum și normelor poligrace, astfel încât textul eminescian, care, de
multe ori, ajungea la marginea foii de hârtie, să nu e ciuntit prin rotunjirea
volumului;
6. să renunț la culoarea locală, culoarea pe care o primește hârtia în timp,
inexistentă la data scrierii.
2 „Un nou dar al manuscriselor eminesciene”, în Manuscriptum, nr 1(82), anul XXII, 1991,
p. 10-11.
40