Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

țărână din pământ, a făcut pe om și a suat în fața lui suare de viață și
s-a făcut omul ință vie” (Facerea 1:26, 2:7). În lumina nașterii omului la
Facerea lumii, el constituie punctul central al relațiilor cosmice: „Omul nu se
denește în lume și lumea nu se denește pentru el decât prin raporturile lui
reciproce” (J. Chevalier… 1993: 374, II).
Asemeni lui Dumnezeu, omul se caută egoist pe sine prin apropierea
de El și nu caută o pătrundere adâncă ce ar atrage implicit înțelegerea
Creatorului. Abundența cauzalelor „Căci omul tot în tine crede”, „Căci buni și
răi trăiesc în tine”, „Căci tu ești ținta tuturor” constituie suciente argumente
favorabile ideii de absență a discernământului în relația cu divinul, aspirația
spre dumnezeitate venind nu dintr-o revelație a sacrului, ci mai degrabă dintrun
pragmatism înălțător.
Nenumitul Dumnezeu, ascuns în spatele unui pronume de persoana a
doua, care ar putea chiar să ambiguizeze înțelegerea textului, își aă o denire
pertinentă în raport cu creația sa, care explicitează orientarea umană spre un
astfel de tip de cunoaștere: „Și asta-i deosebirea între D-zeu și om. Omul are-n
el numai [în] șir ința altor oameni viitori și trecuți. D-zeu le are deodată toate
neamurile ce or veni și ce au trecut; omul cuprinde un loc în vreme. Dumnezeu
e vremea însăși, cu tot ce se-ntâmplă-n ea, dar vremea la un loc, asemenea unui
izvor a cărui ape se întorc la el însuși, ori asemenea roții ce deodată cuprinde toate
spițele, ce se-ntorc vecinic. Și suetul nostru are veșnicie în sine, dar numai bucată
cu bucată.” (Sărmanul Dionis).
Plecând, așadar, de la premisa că lumea poate înțeleasă ca o proiecție
a divinului, estomparea contrastului dintre hiperluciditatea interpretativă și
i-raționalul pus în aceeași slujbă se motivează. Antiteza dezvoltată în strofa
întâi a poemului devine complementaritate, marcată la nivel sintactic de
coordonarea adversativă: „Cînd unii țese haina vremei,/ Ceilalți a vremii coji
adun:/ Viață unii dau problemei,/ Ceilalți gândirii o supun. // Dar pace este
între dânșii:/ Ce unii fac iau alți aminte.”
Prioritatea acordată divinului permite convergența celor două drumuri
paralele negeneratoare de sens: limbajul originar comun, desprins din lele
sacre, e lipsit de forța de a împinge dincolo de fenomenal căutarea; raportarea
la sacru se înscrie într-o paradigmă care interzice problematizarea, unica
posibilitate de depășire a condiției umane limitate: „Căci până azi domneștentr-înșii/
A cărții tale graiuri snte. / N-a intrat viermele-ndoielii,/ Copil e
ochiul lor când vede.” După cum versurile o arată, îndoiala trasează calea spre
adevăr, depășirea condiției limitate, dar este refuzată: „Zadarnică, pustie și
fără înțeles/ Viața-mi mi se leagă de-un rău sau de-un eres. / Eu nu mă simt
deasupra și nu sunt dedesubt,/ Cu mine nu am luptă, cu lumea nu mă lupt”
(O, stingă-se a vieții…). Acceptarea obedientă a destinului, descoperirea
rațională sau intuitivă a lui Dumnezeu are un destin unic: eșecul cunoașterii
totale: „Necercetând nimic din re,/ Nimic nu știu, nimic nu pot”.
200