Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

lucruri prea importante pentru a nu încerca să le cumpănim și să reectăm
ecare pentru un răspuns cu adevărat responsabil. Așa încât eu aș deschide o
scurtă discuție, dar care sper să e miezoasă, în legătură cu această problematică.
Gheorghiță Geană:
Aș dori să răspund domnului academician Eugen Simion pentru această
expunere provocatoare, cu foarte multe deschideri; n-am să spun multe
lucruri, aș vrea doar două aspecte să comentez. Anume: problema clișeelor
și – încă o problemă – aceea privitoare la receptarea și nevoia de Eminescu.
În legătură cu problema clișeelor, cred că lucrurile stau în felul următor.
Aceste clișee… sigur că, dintr-o anumită perspectivă, pot să pară plictisitoare,
dar eu cred că putem să vedem lucrurile și în alt sens. Marile personalități
au generat exegeze care au dus la un fel de cvasi- (nu zic pseudo-), deci la un
fel de cvasidiscipline, pe care le-am numit undeva „discipline personologice”.
Adică: un Dante a generat „dantologia”, dacă se poate spune așa, sau „studii
dantești”; despre Beethoven există „studii beethoveniene”; cercetările asupra
lui Eminescu au conturat „eminescologia”. Ei bine, aceste clișee, cred eu,
reprezintă, de fapt – sau îndeplinesc în astfel de cvasidiscipline –, funcția pe
care o îndeplinesc în științele clasice (în biologie, în zică ș.a.m.d.) conceptele.
Nici un zician nu se plictisește de cuvântul „atom”. Nici un biolog (mai exact,
nici un genetician) nu se plictisește de cuvântul (de termenul, de conceptul)
de „genă”. Nu văd de ce ne-am plictisi de acele formule ce caracterizează o
personalitate și o creație. În cazul lui Eminescu, s-au lansat asemenea formule
care sunt foarte interesante din punctul de vedere al acoperirii de adevăr pe
care o au. Mie asta mi se pare problema importantă: ce acoperire de adevăr au
aceste formule, precum: „poet național”, „Luceafărul poeziei românești”, sau
„omul deplin al culturii române”.
Formula poet național poate să displacă datorită unei proaste concepții
privind statutul națiunii în era contemporană. Îmi îngădui cu smerenie să
vă spun: preocuparea mea principală este aceea de antropologie culturală, și
îngăduiți-mi să vă spun, de asemenea, că m-am ocupat mulți ani și am și scris
despre etnicitate și națiune, în comparație cu acest proces implacabil care este,
sau care apare implacabil, anume globalizarea. Fiecare dintre aceste procese
– cel referitor la etnicitate pe de-o parte, la globalizare pe de altă parte – își
are rostul lui. Într-o epocă precum aceea pe care o trăim, globalizarea este
implacabilă în domeniul civilizației – în ceea ce s-a numit în losoa culturii
„civilizație” –, adică în domeniul tehnologiei, al comerțului, al invențiilor; în
domeniul creativității spirituale însă, acolo unde produsele – producțiile –
omenești au o pecete etnică, acolo producțiile acestea ce formează „cultura”
dau măsura și identitatea unei națiuni. Noi ne reectăm în universalitate prin
producțiile lui Eminescu și ale lui George Enescu, marcate de spiritul locului;
32