Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

manifestările specice bătăliilor culturale duse în numele unui creator
reprezentativ la nivel național sînt normale, atîta timp cît nu oprimă sau
distorsionează cercetarea și spiritul critic. Iconoclasmele, ca și iconodulia nu
sunt decît simptome ale receptării și circulației valorilor consacrate la diferite
niveluri ale educației gustului literar. Fenomene mai degrabă de competența
sociologiei și a psihologiei literaturii, dar și de interesul antropologiei literare
și culturale, iconoclasmul și icondulia nu pot și nu trebuie «atacate» cu armele
criticii literare. Critica literară are drept scop omologarea și consacrarea
valorilor. În cazul operei lui Eminescu, acest lucru s-a făcut de multă vreme,
istoria receptării sale (eminescologia în ansamblul său) o demonstrează cu
prisosință. Iconodulii care s-au repezit, după cunoscutul caz al nr. revistei
«Dilema» din 1998, să ia apărarea poetului cu instrumentele criticii literare au
fost inadecvați și inoportuni, pentru că au forțat uși de multă vreme deschise.
Din punct de vedere cultural și științic, Eminescu nu mai poate slujit
altfel decît prin cercetări împrospătate din noi unghiuri epistemologice, care
să vizeze nu atît calitățile intrinseci ale operei (sau ale omului) – s-a tot scris
despre acestea! – cît determinațiile estetice și larg culturale ale receptării sale
în diferite perioade istorice.
Accentele nihiliste sau iconoclaste, traduse în texte de critică literară
aplicată operei poetului după modelul (astăzi, defunct) al criticii lansoniste,
indică un soi de imaturitate culturală și științică. Cînd însă principala cauză
a eforturilor demolatoare este noua sensibilitate artistică sau noul ideal de
artă, pe care vor să le impună generațiile noi și perfect echipate cultural și/
sau științic din literatură (sau din spațiul studiilor literare), iconoclasmul
(cultural) devine fecund. Și aceasta, deoarece mutațiile din sensibilitatea
estetică pot avea un rol consistent nu doar în relansarea literaturii, ci și în (re)
interpretarea tradiției. Tradiția – se știe măcar din hermeneutică – survine și
pe calea revoluțiilor estetice, chiar dacă adesea în moduri violente și parțial
inteligibile în timpul în care apar, dar ușor decelabile și perfect descriptibile
într-o epocă ulterioară.
Hermeneutica are mijloacele și viziunea necesară cu care să discearnă
între cauzele posibile ale unor «nihilisme» culturale de genul celor camuate
de iconoclasm, avînd capacitatea de a le identica prejudecățile fondatoare.
Dată ind istoricitatea comprehensiunii (de la Gadamer citire), hermeneutul
nu are a se mira de schimbările intervenite la nivel cultural și epistemologic,
după cum nu are sarcina de a interveni în «dirijarea» lor. Hermeneutul are
menirea de a elucida condițiile în care are loc înțelegerea (Gadamer), orice tip
de înțelegere, inclusiv înțelegerea greșită și neînțelegerea.
Concluzii
Utilizarea principiilor hermeneuticii în evaluarea eminescologiei sub
toate aspectele ei, pozitive și negative, ar putea să contribuie la restaurarea
127