Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

o apropriere dominată de sensul acesta superior, al unei funcționalități care
să-l integreze pe poet nu numai în curiozitățile sale creatoare, dar, mai ales, în
aspirațiile sale de totalitate.
Omul total al culturii române, omul aspirațiilor celor mai dezmărginite
care a fost Eminescu, procedează într-un fel caracteristic și în contactele sale
cu marile culmi ale expresiei poetice. Și este o scrisoare, din care profesorul
Irimia citează chiar în aceste pagini, în care explică rostul său ca editor. E
vorba de o frântură dintr-o scrisoare a lui Eminescu către Maiorescu. Știți că
Maiorescu îl tatona mereu pe poet să se grăbească cu doctoratul, ca să ia o
catedră; și travaliul la traducerea lui Kant, un lucru de o asemenea dicultate
era un argument decisiv pentru Maiorescu. Și răspunsul de o imensă, aș spune,
strictețe deontologică din partea lui Eminescu este foarte lămuritor. Adică
depășește instanța individuală și vorbește despre o aspirație care ar trebui să
e a noastră, a tuturor: „Kant mi-a căzut în mână relativ târziu, Schopenhauer
de asemenea. Ce-i drept, îmi sunt familiari, însă renașterea intuitivă a gândirii
lor în mintea mea, cu mirosul specic de pământ proaspăt al propriului meu
suet, nu s-a desăvârșit încă”. Este, aici, ideea că o gândire care atinge culmi de
abstracție, precum aceea a lui Kant, poate pusă în ecuație cu nevoile acestei
intuiții, cu această renaștere intuitivă, că poate adusă în imagistica aceasta
a mirosului specic de pământ proaspăt al propriului suet. Ceea ce arată
cât de adânc trăia Eminescu orice problemă a culturii. Nu era nicicum un fel
de orgoliu tip Pico della Mirandola. Știți că Pico della Mirandola publicase
vreo 900 de teze la Roma, în care avea răspuns la tot atîtea probleme. Nimic
din acest orgoliu, din fastul acesta ostentativ al inteligenței, ci, dimpotrivă,
sentimentul că organicitatea culturii trece printr-o umilință care pare să-l
coboare pe poet, dar de fapt îl înalță. Această asemuire cu pământul proaspăt
al suetului ne duce spre adâncimi care sunt, într-adevăr, fundamentale. Și
în felul acesta înțelegem, încă o dată, de ce mari cuceriri ale literaturii, ale
științei lologice, pot fapte de istorie majoră. De asta îmi place că profesorul
Irimia, care a făcut așa de mult pentru o înțelegere riguroasă a semantismului
eminescian, s-a oprit asupra unui asemenea citat.
Pământul acesta despre care vorbeam, din scrisoarea lui Eminescu, iată-l
ce surprize poate să conțină. Casa primă de la Ipotești, ajunsă în posesia
doamnei Papadopol, s-a dărâmat. Prin osârdia lui Iorga, s-a făcut o a doua
construcție și după aceea și ea a rezistat un număr de decenii. A trebuit
să se treacă la o a treia construcție, cu care ocazie s-au făcut niște săpături
arheologice, un examen al locurilor. Și ce s-a găsit în cuprinsul acesta al locului
marcat de cercetările arheologice? O amforă antică de secol II, din vremea
Carpilor. Gândiți-vă că Ipoteștiul era dincolo de limita strictă a ocupației
romane. Dar parcă o voce a pământului venea să arate că Eminescu nu încape
în deniții strâmte. Romantismul său („Eu rămân ce-am fost: romantic”)
trebuie citit și cu inexiunea spre clasicism, în versurile acestea de resemnare
306