Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

un fel de complezență față de sine, ceea ce a gândit a gândit până la capăt, a
gândit cu orice preț, a gândit cu riscul propriei jertri de sine.
Pasiunea adevărului specică poetului, despre care a vorbit, în repetate
rânduri, și regretatul profesor Dumitru Irimia, este o constantă a gândirii
eminesciene. Eminescu n-a colindat pe drumurile diverselor sisteme losoce
și religioase din snobism intelectual, așa cum o fac unii postmoderni de astăzi,
de exemplu, ca să se etaleze, creând, în ceilalți, sentimentul inferiorității.
Filosoa i-a fost calea de înțelegere a propriei vieți și a propriului sine.
De asemenea, estetica germană, losoa artei germane trebuie cunoscute,
s-a scris enorm în eminescologie despre aceste lucruri. Trebuie să mergem la
fundamentele culturii germane, pentru că, vrem – nu vrem, pe Eminescu
nu-l înțelegem în absența acestor fundamente. Acest fapt e demonstrat de
multă vreme de mari eminescologi, precum Zoe Dumitrescu-Bușulenga,
Edgar Papu, G. Călinescu, Tudor Vianu și toți cei care, asemenea lor, au
în constituția lor intelectuală o bază teoretică și culturală germană. Aceasta
e părerea mea, desigur, poate puțin cam drastică, dar reiterând în fond un
truism: nu poți să intri în universul operei unui mare poet, n-ai voie sau n-ar
trebui să-ți permiți să intri, fără informația și formația culturală adecvate.
Aș zice că nici gândirea creștină nu o cunoaștem foarte bine, pentru
că, oricât ne-am pretinde creștini, gândirea creștină nu ne intră prin porii
pielii ca ploaia. Și pentru asimilarea acesteia trebuie chin și zbucium. În urmă
cu câțiva ani, discutând cu studenții despre Faust și încercând să-i port pe
drumul gândirii relațiilor lui Faust cu Dumnezeu, am fost curioasă – văzând
dicultățile pe care le întâmpinau – să au care era noțiunea lor de Dumnezeu.
Ca atare, i-am rugat să-mi spună ce înțeleg ei prin Dumnezeu. Am constatat
atunci, cu uimire, că unii dintre ei nu înțelegeau nimic, nu aveau niciun
rudiment de conținut noțional (creștin sau necreștin) cu privire la divinitate.
Poate lipsiseră în masă de la orele de religie, poate că nici nu se făcea religie în
școlile respective pe vremea lor. Este, totuși, nepermis – și acest lucru știu că
apare în scrierile și în interviurile Zoei Dumitrescu-Bușulenga – este nepermis
să crezi că poți funcționa, în cultura europeană, fără niște parametri minimali
de gândire și teologie creștină. Pentru că toată cultura europeană și – revenind
la Eminescu – întreaga simbolistică și limbă poetică sunt infuzate de religia
creștină, sunt purtătoare de spirit creștin. Arhetipurile gândirii eminesciene
trădează inuența paradigmei creștine. Este evident acest lucru și-n Odă în
metru antic, iar mie mi se pare că ultima strofă din Odă în metru antic ar
face, să spunem, o trecere spre un tip de gândire creștină. Personal, mi-am
permis să leg – într-o carte pe care am scris-o (Poezie și gnoză) – versurile
Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă de versetul din Psalmi: Lasă-mă
ca să mă odihnesc înainte de a mă duce și de a nu mai (Psalmi, 38/18). Nu
numai în acest caz, mi s-a părut că Eminescu rezonează cu foarte multe dintre
adevărurile dureroase pe care le conține și învățătura creștină.
235