Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

snțeniei acordat acestor modești condeieri trimite, evident, spre zări mitice
fondatoare, credința lor în „scris”, în „idealuri”, îi creditează și pentru o
evocare idealizantă care, sărind peste aprecierea valorii estetice reale, poate
face contrast cu ceea ce poetul apreciază ca decădere gravă a literaturii din
timpul său. Departe de „scripturile române”, și trădându-le, opera epigonilor
nu mai este în stare să realizeze comunicarea organică între gândire și simțire,
în locul „lumii de icoane” alcătuind un nobil „palat”, ea propune un „voluptos
joc de icoane și cu glasuri tremurate/ Strai de purpură și aur peste țărâna cea
grea”, sau – cum se scria ceva mai sus – „haine de imagini pe cadavrul trist și
gol”, lipsit de orice amprentă sacră.
Am reamintit acest loc comun al exegezei eminesciene indcă privirea
devalorizantă a poetului față de ceea ce s-a numit mai apoi arta combinatorie,
jocul cu semnicantul, caracteristic pentru o bună parte a poeziei moderne,
se va menține, în esență neschimbată. O poezie scrisă peste câțiva ani, în
1876, precum Criticilor mei, exprimă chiar prea limpede și schematic cam
aceeași atitudine. „Cuvintele goale” de acum fac ecou „frazei” patriotarde
din primul poem, jocului supercial, formal, prin care „Oamenii din toate
cele fac icoană și simbol”, iar ceea ce fusese văzut ca joc steril cu „icoanele”
trece acum în versurile scrise „când nimic nu ai de spus” și în înșiruirea
acelor cuvinte sub care e disimulat nimicul mesajului. Or, Eminescu se aă,
mărturisit, în căutarea „cuvântului ce exprimă adevărul” unei experiențe de
viață și de gândire tensionate (frământări, „doruri vii și patimi multe”), adică a
unei concordanțe depline, organice, între trăire și expresia ei verbală, poetică.
Viață și gândire, experiență sensibilă și idee în osmoză, căci, spune din nou
limpede poemul, „glasurile” dorurilor și patimilor sunt ascultate de „minte”,
iar în strofa următoare, cu o comparație destul de comună și metafore nu
foarte expresive, „Ca și ori în poarta vieții/ Bat la porțile gândirii,/ Toate cer
intrarea-n lume,/ Cer veștmintele vorbirii”.
Faptul că poeticitatea e denită aici în linia mare a perspectivei clasice
despre poezie ca discurs conceptual ornat, împodobit, trădează măsura în
care poetul nostru rămâne îndatorat poeticii tradiționale. Nu numai o dată
„gândirile” și „imaginile” sunt evocate alături (v. Cu gândiri și cu imagini, datatat
tot 1876), iar aceasta probează un mod de a gândi poezia în dimensiunea ei
meditativ-reexivă încarnată în concretul sensibil, adică dintr-o perspectivă
pusă de critică pe seama componentei hegeliene a esteticii lui Eminescu,
conform căreia frumosul e întruparea sensibilă a Ideii. Au făcut-o în cartea
sa de referință Ioana Em. Petrescu, apoi Mircea Scarlat, acesta din urmă
insistând asupra apartenenței lui Eminescu tocmai la o „convenție poetică
clasicizantă”, de inspirație hegeliană, concordantă cu ideile lui Titu Maiorescu,
care, de exemplu în O cercetare critică…, scria despre întruparea în „imagini
sensibile” a ideilor poetului, prin „comparațiune, metaforă, tropul în genere”
amendându-l – reține istoricul poeziei – chiar pe tânărul poet, ce i se părea
50