Text integral (4 Mb) - Mănăstirea Putna

Platon, care se sărbătorea în tot Imperiul. Adică nu e nici o noutate în actul de
reverență față de o mare personalitate. Și Platon era o valoare acceptată, dar nu
era un produs anume al unui pământ dat, cum e crinul acesta sublim despre
care vorbește Călinescu, în cazul Poetului. Așa încât, ideea de a ne feri, de a ne
rușina, este absolut de neînțeles. Și atingem încă ceva care este iarăși profund
reacționar și împotriva inter-relațiilor de comunicare contemporană și a tot
ce este apel, la schimburi, la interșanjabilitate culturală, ideea că totalitatea
nu e posibilă decât pe segmente pragmatice, în înțelesul acesta exterior, de
globalizare tehnologică. Or, tocmai marele efort, care se face acum, este de a
ieși din acești parametri irelevanți, de a ne dezmărgini, cum spunea așa de
frumos profesorul Dumitru Irimia. O ultimă expoziție la Roma o văzusem
împreună, acum câteva săptămâni, închinată lui Leonardo, se chema, foarte
semnicativ: „La mente di Leonardo” – „Mintea lui Leonardo”. Era deci o
intrare în rădăcinile de gândire ale unui artist care tocmai în mod explicit nu
voia să se oprească la compartimentări, la despărțiri, convenționale pentru
creația unui om de geniu. Asta era o expoziție făcută cu mari mijloace și cu o
știință ireproșabilă, la Palazzo di Venezia. Nu voia să se oprească la tot ceea ce
limitează, la tot ceea ce fărâmițează, percepția noastră despre lume.
Pe mine mă uimește, la tineri, această iluzie că pot disprețui aspirația la
totalitate. Și, gândiți-vă, în Franța, efortul cel mai important de cuprindere
totală, care s-a făcut după război, e datorat spiritului celui mai năzdrăvan pe
care l-a cunoscut cultura franceză, Raymond Queneau. Colegiul de patazică,
matematică serios asumată, și câte alte preocupări! Citise cel puțin 10.000 de
cărți, dar era de o disponibilitate „jucăușă”, dacă vreți. Ei bine, tocmai omul
acesta a primit sarcina să constituie, de la el a pornit colecția Pleiadei; și mare
este istoria literaturii în Pleiade, cu ideea subjacentă de a încerca o cuprindere
monumentală. Spaima de monumental care-l irita pe Călinescu, țineți minte
aserțiunile lui: „Avem și noi monumente” – spaima de monumental arată
lene spirituală, arată puținătate de mijloace, arată o inferioritate morală. Ei,
tocmai această lene intelectuală e de neînțeles la oameni tineri, care ar trebui
să e agili și mult mai prompți în reacții. E de psihanalizat mai degrabă lucrul
acesta. Iar ceea ce se spunea cu dreptate în legătură cu clișeele, dacă mergem
pe ideea că eliminăm versuri foarte cunoscute, care erau în mare circulație,
pentru că pot deveni clișee sau pentru că au devenit, înseamnă să ne lipsim
de o foarte mare parte din istoria literaturii lumii. Booz endormi cette faucille
d’or dans le champ des etoiles, e o izbândă ultracitată, dar care are o frumusețe
autonomă, dincolo de uzură. Gradul exterior de uzură a unei expresii n-are nici
o contingență în această problematică. Și spaimei de consecrație și solemnitate
Nichita răspundea abisal – „În ecare scorbură un zeu”. Dimpotrivă! mulțimea
acestor semnale, care sunt pentru noi chemări la reverență, la respect, arată o
punere a noastră într-un acord, profund indiscutabil, cu existența, în sensul
vast losoc. Nu este un ritual exterior. În Franța s-au făcut o mulțime de
36