Vizualizare imagine

BlackPantone 253 UJean-Loup d'AutrecourtMai bine de douãzeci ºi cinci de secole,adevãrul înþeles ca adecvare între gândiresau vorbire ºi realitate, a fost concepþiafilosoficã dominantã. Aceastã concepþie estecunoscutã sub denumirea de adevãr-corespondenþãºi îºi are originea la Aristotel. Este vorba desprecea mai importantã concepþie despre adevãr dinistoria filosofiei. Aceasta continuã sã existe chiar ºiîn prezent, în ciuda faptului cã a fost criticatã înmod radical de filosoful ºi logicianul germanFrege, la sfârºitul secolului al XIX-lea ºi începutulsecolului trecut.Într-adevãr, oricare ar fi criticile contemporaneale adevãrului ºi în ciuda a tot felul de relativisme,suntem tentaþi sã acceptãm cã limbajul nostru sereferã, în anumite situaþii, la realitate, la lumeaobiectivã naturalã. Deasemeni anumite frazedeclarative sunt adevãrate în timp ce altele nusunt. Problema vine din faptul cã, dacã eliminãmnoþiunea de adevãr din limbaj, nu ºtim care arputea fi conceptul-cheie care sã explice relaþiiledintre limbajul sau gândirea noastrã ºi realitateamundanã. Or, dacã acceptãm ideea cã adevãruleste un concept indispensabil structurilor noastrede limbaj ºi de gândire, în acest caz apar altedificultãþi care þin de chiar definiþiile pe care leputem da noþiunii de adevãr.Adevãrul-- corespondenþã este noþiunea care seimpune cu precãdere în istoria filosofieioccidentale. Dupã anumiþi autori contemporanianglo-saxoni (adepþi ai unei filosofii a simþuluicomun, o filosofie ordinarã), o astfel de concepþiear þine mai degrabã de o serie de truisme. Una dinaceste platitudini ar fi urmãtoarea: o propoziþie peste adevãratã dacã existã ceva în realitate astfelîncât p sã fie adevãratã, altfel spus, dacã existãceva care corespunde propoziþiei p. Aceastãdefiniþie pare mai mult decât evidentã, iarexemplele le putem gãsi în experienþa noastrãcotidianã. Dacã afirm cã “Astãzi este frumosafarã”, interlocutorul meu ºi chiar eu însumiputem verifica imediat dacã propoziþia respectivãcorespunde unei realitãþi fizice efective. În cazcontrar afirmaþia noastrã este sancþionatã imediatde eventualii participanþi la discuþie care ne potarãta destul de uºor cã propoziþia respectivã nucorespunde faptelor reale.Bineînþeles cã pot apare tot felul de problemelegate de termenii echivoci care intervin chiar ºiîntr-o expresie simplã ca cea precedentã. Deexemplu, ceea ce este “frumos” pentru cineva, nueste în mod obligatoriu pentru altcineva. Darchestiunea de fond nu este aceasta; pe margineanoþiunii de “frumos” se poate dezbate ore în ºir,dar în acest caz ne gãsim mai degrabã îndomeniul esteticii.Problema efectivã, metafizicã, vine dindeterminarea relaþiei care existã între limbaj ºirealitate. Cum se poate defini aceastãcorespondenþã? Ce înseamnã cã ceva corespunde aaltceva? Cum este posibil ca entitãþi de naturidiferite sã corespundã între ele? De exemplu, oentitate lingvisticã (“plouã”) poate corespundeunei realitãþi meteorologice, ploaia efectivã, faptulcã plouã. Ce relaþie misterioasã se stabileºte întrelimbaj ºi ceea ce este extra-lingvistic? Sau poate cãnu este vorba decât despre o iluzie?Contra-exemplele sunt numeroase ºi par sãconfirme aceastã ultimã ipotezã. Exemplulpropoziþiilor negative, al negaþiilor în general, carenu corespund unor realitãþi negative, este elocvent.Într-adevãr realitatea nu este nici afirmativã niciTRIBUNA • NR. 92 • 1-15 iulie 2006remarci filosoficeAdevãrul ºi corespondenþacu realitateanegativã, ea este cum este, pur ºi simplu.Deasemeni existã afirmaþii false sau paradoxale ca“cercul pãtrat”. Or acestui tip de propoziþii nu lecorespunde nici un fel de fapte false saucontradictorii, pur ºi simplu pentru cã nu existãfapte false sau fapte contradictorii. Putem aveasentimentul cã viaþa este absurdã; altfel spus felulîn care percepem realitatea ne creeazã sentimentulunei lipse de sens a realitãþii, a cursului vieþii etc.Existã o întreagã literaturã pe aceastã temã; teatrulabsurdului nu este decât un exemplu caresugereazã confuzii de genul: “lumea este absurdã”,“viaþa este lipsistã de sens” etc. Într-adevãr, dinsentimentul “lipsei de sens” nu putem deduce cãexistã fapte paradoxale, contradictorii sau absurdeîn lume. Aceastã distincþie a fãcut-o chiar ºi unfilosof mediocru ca Jacques Derrida, în ciudanumeroaselor confuzii conceptuale cãrora le-a fostvictimã sau pe care le-a provocat în mod voit.Corespondenþa prin urmare nu s-ar puteastabili decât între entitãþi de aceeaºi naturã. Faptuleste plauzibil. Stabilirea unei corespondenþe întreo propoziþie ºi o altã propoziþie, între o idee ºi oaltã idee sau între un fapt real ºi un alt fapt real,pare posibilã. Dar ºi aceastã poziþie esteproblematicã deoarece opereazã un fel de fracturãradicalã între gândire, limbaj, felul în careacþionãm ºi realitate. Dacã am urma în mod strictaceastã criticã ar însemna sã acceptãm cã întregândire, limbaj, faptele noastre ºi lumea realã nuexistã nici un fel de adecvare, ba chiar mai mult,cunoaºterea lumii reale ar fi imposibilã.Într-adevãr cunoaºterea este tocmai aceastãformã de adecvare, de corespondenþã între ceea cespunem, ceea ce facem ºi ceea ce existã. Or dacãnu suntem adepþii unui scepticism radical, ca celal lui David Hume, ºi credem în posibilitateacunoaºterii, ar trebui sã definim relaþia decorespondenþã astfel încât sã rezolvãm problemafracturii dintre limbaj ºi realitate ºi în acelaºi timpsã rãspundem criticilor adevãrului corespondenþã.Sarcina pare dificilã dacã nu imposibilã.Una din formulãrile cele mai vechi ºi cele maiinteresante ale teoriei adevãrului-corespondenþã seaflã la Aristotel: “Faptul este evident, dacã definimmai întâi natura adevãrului ºi a falsului. A spunedespre Fiinþã cã nu este sau despre Nefiinþã cãeste, este fals; a spune despre Fiinþã cã este ºidespre Nefiinþã cã nu este, este adevãrat”(Metafizica, Cartea 7, 25).Exemplul contemporan cel mai apropriat alunei teorii corespondantiste a adevãrului esteatomismul logic apãrat de anumiþi filosofi anglosaxoni,la începutul secolului trecut. Este oconcepþie destul de naivã, care susþine cã structuraatomicã a propoziþiilor reflectã sau reproducestructura lumii! Ludwig Wittgenstein a susþinutaceastã tezã care se poate rezuma într-o remarcãdin Tractatus: “4.121 – […] Propoziþia aratã formalogicã a realitãþii. O indicã”. Dar intuiþia genialã agânditorului vienez nu merge mai departe decâtaceastã frazã elipticã. Iar dacã dorim sã ºtim în ceconstã (sau care este) aceastã relaþie de adevãrcorespondenþãdintre propoziþie ºi “starea delucruri”, filosoful rãspunde cu sinceritate: “Amafirmat întotdeauna cã adevãrul este o relaþie întrepropoziþie ºi starea de lucruri, dar fãrã a reuºivreodatã sã descopãr o astfel de relaþie“ (Carnete1914-1916, remarcã din 27 octombrie). DeasemeniBertrand Russell a apãrat, pentru o scurtãperioadã, o concepþie corespondantistã aadevãrului, puþin diferitã de cea a elevului ºiprietenului sãu vienez. Filosoful britanic, mult maiabil, cu o inteligenþã sclipitoare, ºi-a dat repedeseama de neajunsurile unei astfel de teorii ºi ºi-aschimbat opinia de mai multe ori de-a lungulcarierei sale tumultuoase. Astfel ajunge chiar sãafirme cã “adevãrul este înainte de toate oproprietate a credinþelor noastre ºi în modsubsidiar al frazelor noastre” (Semnificaþie ºiadevãr, tr. fr., p. 258).Dincolo de aspectul naiv ºi idealist al acestorteorii, cãrora le putem replica pur ºi simplu cãlumea nu este organizatã conform unor structurilogice ideale, care sã corespundã structurilornoastre de gândire sau de limbaj, ºi cu atât maipuþin comportamentelor noastre, un contraexempluimediat ne aratã insuficienþa acestei teoriiprea evidente ca sã fie valabilã. Sã considerãmpropoziþia urmãtoare, care “corespunde” faptuluide mai jos: “Pisica este la dreapta omului”.Coform ilustraþiei, faptul are douã elemente(pisica; omul) în timp ce propoziþia are treicomponente. Astfel apare cu claritateimposibilitatea unei isomorfii structurale întrelimbaj ºi realitate. Cu toate acestea, în secolultrecut, au existat tot felul de încercãri puerile, dinpartea unor filosofi analitici, pentru salvareaacestei concepþii, dar fãrã succes.Aceste eºecuri se explicã în parte prinignoranþa pe care majoritatea filosofilorcontemporani au manifestat-o faþã de GottlobFrege. Ca sã dau un singur exemplu, una dinoperele fundamentale a filosofului german,Ideografia (Begriffsschrift, 1879) a fost tradusã înfrancezã cu mai bine de un secol mai târziu(1999) ! Într-adevãr Frege a fãcut o refutarefilosoficã în toatã regula adevãrului-corespondenþã.Pentru el adevãrul este un calificativ care se dã cuuºurinþã tablourilor, reprezentãrilor, propoziþiilor,gândurilor etc. Dar atunci când afirmãm cã untablou, o piatrã sau o foaie este adevãratãdeturnãm sensul cuvântului “adevãr”. În cazulunui tablou care reprezintã ceva nu se poateafirma cã este adevãrat în sens propriu ci “þinândcont de o intenþie”, de ideea cã existã un acord cualtceva. Dar a defini adevãrul ca acord al tablouluisau al reprezentãrii cu obiectul reprezentãrii,înseamnã sã introducem un raport relativizant,ceea ce este contrar noþiunii de “adevãr”. Adevãrulpretinde un acord total între lucruri ºi prin urmareo coincidenþã între obiectele care au naturidiferite.De unde ºi problema! Deoarece este esenþial caobiectul reprezentat (catedrala din Köln) ºireprezentarea acestuia (tabloul în care apareimaginea catedralei) sã fie de naturi diferite, aºacum pretinde definiþia adevãrului-corespondenþã.Or un acord perfect nu se poate obþine decât întreobiecte de aceaºi naturã, de exemplu: douãmonezi de un euro, douã imagini, douãreprezentãri etc. Prin urmare, atunci cândîncercãm sã stabilim corespondenþa între limbaj ºirealitate, între reprezentarea unui obiect ºi obiectulînsuºi, aceste corespondenþe sunt imperfecte.Concluzia este cã adevãrul-corespondenþã nu esteperfect. Dar ce fel de adevãr poate fi acesta carenu este perfect? Nu rãmâne decât un rãspunsposibil: adevãrul-corespondenþã nu este deloc unadevãr.Aceastã concepþie fregheanã a adevãrului, careeste un fel de viziune absolutistã, se bazeazã pefaptul cã adevãrul este o noþiune primitivã ºi decinedefinibilã. Orice încercare de definire aadevãrului este condamnatã la un cerc vicios,dupã pãrerea lui Frege. La rândul ei ºi aceastãconcepþie a fost criticatã, ba chiar înlocuitã cu altetipuri de adevãr (adevãrul coerenþã, adevãrulpragmatist etc.) despre care vom putea discutaprobabil în articole viitoare.Grenoble, 27 aprilie 2006•27BlackPantone 253 U27