Vizualizare imagine

BlackPantone 253 UUn anti(neo)romantransmodernMihaela Malea StroeDARIE MAGHERUcãrãmida cu mânerBraºov, Ed. Arania, 2006În cuvântul introductiv la “cãrãmida cu mâner”,Mona Mamulea face observaþia cã acest “antineoroman”al lui Darie Magheru este cu totulneconvenþional în contextul mai larg al literaturiiromâne a veacului trecut, dar ºi în interiorul creaþieimagheriene are un statut singular.În “cãrãmida cu mâner” terenul narativ esteadjudecat în termenii absurdului ilar, în dimensiuneaunui puzzle imposibil de asamblat armonic ºicoerent, deoarece piesele destinate re-compuneriiîntregului fie au contururi ce nu se potrivesc, fielipsesc, pur ºi simplu, din “dotarea” individului/personajuluice se erijeazã în creator al unei ontologiiºi al unui axis mundi înstrãinate de tot ce s-arcuveni sã fie originar ºi original. Trama epicãalunecã (prin voinþa “antineoromancierului”) înderizoriu ºi grotesc, în degringolada unui teatrummundi unde totul începe, dar nimic nu se terminã,moartea însãºi intrând într-o zonã a relativitãþii ºinemaifiind tratatã cu gravitatea rezervatã, de obicei,ideii de finitudine.Episoadele ce preced corpul propriu-zis alromanului (“prologul cu îngeri”, “al treilea rãzboimondial” etc.) anunþã un univers al alienãrii algrotescului, al absurdului ºi al dezintegrãriimiturilor ºi componentei sacre.Este un univers dispersat în secvenþe incoerente,cu personaje ce apar ºi dispar fãrã ca istoria lor sãajungã neapãrat la un capãt ºi sã aibã logicã.Singurul fir epic ce conduce la o aliniere cronologicãa câtorva evenimente e cel ce dã cãrþii tentãpoliþistã: la un moment dat este gãsit cadavrul luiState Broajbã, fost poºtaº ºi “între opt dimineaþa ºiopt seara” - “invalid de profesie”, inspectorul Ignatdeschide o anchetã, stabileºte un cerc de suspecþietc.Într-o astfel de lume nimic nu zdruncinã penimeni. Nu apar drame, moartea nu îndurereazã,cel mult sperie, pe moment. Reacþia în faþa mortuluide pe pajiºte devine comicã: “bãtrâna (caregãseºte mortul) - a dat sã-ºi facã cruce, dar nu semai putea înþelege cu gãteaja mâinii /…/ noroc cãpicioarele /.../ s-au descurcat ºi singure, dupã un ladreapta-mprejur _ încercase la stânga, da ’ acolo erazid! _ a nimerit prin cea dintâi poartã mai ºubredãdirect peste porcul bãlþat al lu ’ ciorofleacã”.Cãderea bãtrânei peste porcul lui Ciorofleacãtrece în prim-plan, este mai gravã decât posibilacrimã, întrucât porcul (numit ulterior Richelieu)întrupeazã un vis, o aspiraþie. Aflãm cã “el, ciorofleacã,îºi visase porc /.../, încã de la regiment _p.s. _ îºi dorea un porc al lui personal ºi îl obþinuse!...”.Asta explicã de ce, când râtanul guiþã surprinsde “intrarea” intempestivã a bãtrânei speriateîn cotineaþa lui, clanul Ciorofleacã îi sare în apãrare,dotat cu “cinci bâte, un lighean, una scarã purtatãde trei persoane minore”. Magheru oferã aici, însecvenþe de “Þiganiadã”, parodierea luptei pentruapãrarea unui vis, implinit, dar (aparent) ameninþatMulte întâmplãri sunt evazive (explozia unuicamion ce transporta nitroglicerinã, a unei grenadegãsite de “cel de-al doilea al lu ’ sen haucã”etc.) dardevin elemente componente ce definesc lumeareprodusã în roman ºi prilejuiesc observaþii vecineunei sinteze aforistice (bunãoarã, ºoferul caregoneºte cu vitezã excesivã “are veºnicia în faþã dupãcum vine!” sau “lasã, nu pune la inimã! trece ºiasta... asta în sensul de viaþã!...”) sintezã ce, maipresus de absurdul, incoerenþa, ºi ridicolul unei existenþece nu mai fiinþeazã, stabileºte cã viaþa e imanenttrecãtoare, veºnicia deschizându-se dincolo demoarte.TRIBUNA • NR. 92 • 1-15 iulie 2006Precum sãrutul unuicondamnat la moarteAlexandru JurcanFALAVIA TEOCCronografCluj, Editura Eikon, 2004Despre Flavia Teoc s-au scris articole elogioasetocmai pentru cã poezia sa abordeazão interiorizare necodificatã.Volumul Cronograf reaccentueazã temele dragipoetei, glisând în proximitatea ploilor, îngerilor,zeilor, stelelor, oaselor. Pe strãzi bântuie o singurãtateimplacabilã, bisericile s-au închis în oraº,identitãþile se clatinã sub angoasa auctorialã:“Cred cã încep sã semãn cu altceva/ Pentru cãnimeni nu mã recunoaºte” (p. 29).Metaforizãrile Flaviei Teoc nu sunt ostentative,ci apar în simplitatea izvoarelor, frunzelor, pietrei.Termenii recurenþi conduc spre o elevaþie revigoratoare.Cer, noroaie, priveliºti înverzite – unslalom narcisistic printre oglinzile deºarte.Exorcizarea nu devine elocventã, deoarece poetaare o apetenþã moderatã pentru ambiguu. Defapt, “cine eºti tu, cel care mã trãieºti?” (p. 27).Cu parcimonie, poeziile se terminã acolo undetrebuie, lãsând un halou al negaþiei: “Vorbinddespre mine/ Mereu spun nu/ Nu ºi nu/ Pentrucã asta e/ Nu mai” (p. 17).Luciditatea poetei rãmâne un garant al sinceritãþii.Ea ºtie cã “Vine o zi/ Când cuvinteleîncãrunþesc pe buze/ Cu mult înainte sã lerosteºti” (p. 36). Mai apoi reapare singurãtatea“Suntem bãºtinaºii unui univers în explozie”,spune Magheru. Un univers din care componentasacrã a dispãrut (în spaþiul evocat nu existã bisericã,centrul acestei lumi reprezentându-l cârciuma semnificativnumitã “la jegosu”), iar fãpturile ce-l populeazãs-au dezis de arhetipuri, preferând condiþia deinºi standardizaþi care, în lipsa lor de discernãmânt,aleg ca reper/ideal porcul (“un ce concret, cu ºoriciviu”), uitând de taurul totemic. Este aici radiografiacriticã a lumii postmoderne care a renunþat la douãdintre reperele ontologice ale tradiþiei - Divinitateaºi Cosmosul - reducându-ºi interesul exclusiv la Om,de unde ºi sãrãcirea perspectivei gnoseologice, incapacitateade a-ºi menþine propria coerenþã.Toate morþile din “cãrãmida cu mâner” suntdecese în rãspãr, lipsite de tragism sau dramatism(un fost birjar, prins de febra modernizãrii, vindecaii ºi cumpãrã un Chrysler, dar moare, beat, laprimul drum cu maºina, pentru cã “ºoseaua nu s-abifurcat exact acolo unde avea el nevoie”.În ceea ce priveºte “setea de culturã” a lumii pecare o amendeazã Magheru, sugestivã este scena încare madam Ciorofleacã “îºi desãvârºeºte instrucþiuneaintelectualã” ieºind cu porcul la pãscut ºiþinând într-o mânã un roman de Al. Dumas, iar încealaltã o funie de al cãrei capãt este legat grãsunulRichelieu. Nu e de mirare cã, atunci când porculevadeazã ºi madam Ciorofleacã se întoarce lacârciumã aducând, legat de funie, un taur (“taur cucare el, ciorofleacã, de altfel ºi toþi ceilalþi pânãuna-alta n-aveau ce face!...” - s.n.), consortul oînjurã. Simbolic este aici iureºul stârnit, vânãtoareaîn cerc. Clienþii cârciumii, fugãriþi de taur, se strãduiesc,ridicol, sã þinã “aproape” în spatele animalului,alimentându-ºi iluzia cã ei ar fi urmãritorii.Deznodãmântul secvenþei este un fel de “altamirã”inversã: taurul îi “tencuieºte” pe urmãriþii ce se credurmãritori pe uºa grajdului. Rostul totemului seschimbã (o cer vremurile), el nu mai protejeazã ciavertizeazã “tribul” care îi ignorã abstracta utilitate.Secvenþa aceasta, cu tot aparentul ei statut de situaþieabsurdã, este mesaj-corolar, anticipat de o divagaþieîn lumea artei, - în fond o profesiune de credinþãa autorului, o pledoarie pentru revenire lacreaþia revelatã ºi renunþare la mimetism. Credemcã aici se cade cãutatã ºi explicaþia speciei epicenumite “antineoroman”, întrucât aici gãsim explicaþialui “neo” faþã de care autorul se declarã “anti”.Fãcând trimitere la celebrele desene rupestre de laAltamira, Magheru amendeazã snobismul celorcare, de dragul lui “neo”/nou, forþeazã limitelestilizãrii pânã la grotesc, realizând “neoprimitivismulcult” –mascã menitã sã ascundã ignoranþapurtãtorului. Acest “neoprimitivism cult” este “omimare a stângãciei care însã nu fusese delocstângãcie _ aºa cum s-ar putea crede! _ când evorba de altamira - ci, dimpotrivã, revelaþie! ... ªi laea s-a ajuns acum douãzeci de milenii - strãbãtândcu dalta alte neºtiute milenii anterioare /.../ deciprimitiv /…/ nu este scriitorul de tauri, cel ce seidentificã adesea cu magul tribului însuºi - ci contemporanulnostru care dispreþuieºte teoretic ºiescamoteazã practic desenul corect - dintr-oimpotenþã, un traumatism psihic ºi nu ca rezultat alabstractizãrii stringent reclamatã, la nivelul veacului,de necesitatea redãrii marilor (sic!) idei în sine!dezbrãcate de carne!”. Magheru se pronunþã clarpentru arta/creaþia revelatã, ce nu poate aparþinedecât iniþiaþilor, iar iniþiaþi nu pot fi decât cei cares-au supus unei îndelungate respectãri a rigorilortradiþiei ºi ideii de sacralitate.Sunt critici care îl considerã pe Darie Magheruun precursor al postmodernismului. Raportatã laforma discursului literar - în sensul voitei desincronizãriºi amalgamãri a timpului narat ºi timpuluinaraþiunii (prevestindu-l pe Nedelciu), aceastãapreciere se justificã, la fel în privinþa digresiunilorºi fragmentarismului. Nu însã ºi raportatã laconþinut, întrucât Magheru anticipeazã ºi dezvãluiecritic tocmai “impotenþa” ºi “traumatismul psihic”consecutive actului de eludare a sensurilor prezervateîn tradiþie. Prin mesajul transmis, D. Magherueste, mai degrabã, un scriitor transmodern.•“cu miros de muºama” ºi resemnarea netrucatã:“În seara asta nu-ncruciºez/ Spada cu nimeni” (p.51). O sciziune impenetrabilã se produce întrestarea de anahoret ºi pulsaþiile versatile ale lumii.Oricum, poeta e sigurã de fluxul pe care-l orienteazãspre tenebre: “La ultima staþie/ Mã-ntrebdacã banchetei albastre/ Nu-i va lipsi cãldura/Trupului meu” (p. 51).ªi totuºi, din subliminal þâºneºte aceeaºiamãrãciune: “Umãrul pe care/ N-o sã dorm niciodatã”(p. 58).Ca orice poet autentic, Flavia Teoc coaguleazãstãri, recentrându-le. Din real în virtual nu e decâtun pas. Iubirea, ca o nãlucã, se ascunde în formeatipice: “Drumul pe care cobor seamãnã cu tãietura/Ochilor tãi” (p. 59). Dacã ciobul de sãpun“alunecã leneº/ Precum sãrutul unui condamnatla moarte” (p. 60 – o comparaþie de excepþie),atunci “þipãtul de cearã” izbucneºte din luciuloglinzii.Câteodatã versurile tind spre grupaj de haiku:“Cerul de smoalã/ Tace-mpietrit/ Ca un sfânt/Cine vrea/ Sã cumpere liniºte?/ Vând” (p. 11).Cel mai mult doare absenþa, iar “absenþa ta/Are chipul lui Dumnezeu” (p. 18). Iubirea poatejustifica o cãdere, care “poate fi mai frumoasã cazborul” (p. 14). Într-un sentiment acut al tainei,“am iubit ca un nebun/ Cam tot ce se putea iubi,plus un om” (p. 14).Închizând volumul, ai senzaþia de “opera aperta”.Amprentat de stilul poetei, simþi nevoia uneireconfigurãri spirituale. Flavia Teoc, cu modestieºi fragilitate de trestie, convinge ºi emoþioneazã,promiþând o continuare certã a fluidului poetic:“N-ai vãzut aproape nimic/ Din ceea ce sunt”(p. 87).•5BlackPantone 253 U5