Untitled

138 Chuck NorrisFusese rănit şi, la revenirea în ţară, adusese cu sine o mare problemă:cea a băuturii, o meteahnă care urma să ne afecteze pe toţi.Aaron, fratele cel mai mic, s-a născut în noiembrie 195 1. Pe atunci,însă, tata nu prea avea obiceiul să rămână mult timp în preajmanoastră, iar când, totuşi, se îndura să stea acasă, de cele mai multe oriera beat. Cum nu ne puteam permite să plătim pe cineva care să seocupe de copii, iar mama trebuia să meargă la serviciu, eu eramnevoit să vin în graba mare, în fiecae zi, de la şcoală direct acasă, casă am grijă de fraţii mei mai mici. Imi aduc aminte perfect de acestlucru, iar atunci, în Japanese Deer Park, încremenisem cu receptorulîn mână şi prin faţa ochilor îmi defilau scene în care mă revedeamţinându-l în braţe pe Wieland şi legănându-1 până când adormea. Nuaveam nimic mai preţios decât el. Aş fi dat orice să nu-l pierd şi nuputeam face nimic ca să-I aduc înapoi. Ziua aceea Însorită de iunie afost cea mai tristă din toată viaţa mea.Consolarea vine în multe forme, toate având rostul lor, iar familia,chiar dacă este puţin numeroasă, poate constitui un sprijin enorm înasemenea situaţii cumplite. Durerea pătrunzătoare de la începutdevine, cu timpul, un fel de supărare permanentă, care pare că nu teva mai părăsi niciodată. Până la urmă, trece Însă şi ea sau, maidegrabă, se transformă în altceva, într-un lucru cu care poţi trăi maideparte, deşi ştii că de uitat nu ai cum să uiţi.Wieland, Aaron şi cu mine am avut grijă unul de altul, ca toţi fraţii,Într-un fel care implica o înţelegere şi un devotament de mareprofunzime, ce 'dăinuie toată viaţa. Crescusem fără tata, iar acest lucrune-a apropiat, ne-a obligat să fim sensibili,şi atenţi unul faţă de altul.Eu eram cel mai mare. Nu vreau să spun neapărat că ceilalţi doi fraţimă luau drept exemplu, dar eu eram acela care trebuia întotdeauna sădeschidă calea, ceea ce era cât se poate de firesc. Fiind cel mai mare şimai voinic, mă socoteam responsabil de soarta lor, dar, în acelaşitimp, îi priveam şi ca pe cei mai buni prieteni, ca pe nişte fiinţe decare trebuia să am grijă şi pe care trebuia să le învăţ. M-am simţitmândru în ziua când Wieland şi-a cucerit centura neagră. Era fratelemeu şi-l învăţasem lucrurile pe care le cunoşteam şi le iubeam.Şi totuşi, fraţii mei nu mi-au urmat exemplul când a sosit timpul să-şiîndeplinească serviciul militar. Eu fusesem în aviaţie, ei doi s-auînrolat în infanterie, întâi Aaron, apoi, după câteva săptămâni, şiWieland. Au ajuns amândoi la aceeaşi bază pentru primele etape deinstrucţie, iar noaptea se furiş au prin tabără şi se întâlneau Într-uncolţ, în spatele clădirii unde era cazat Aaron. La drept vorbind,