Varianta PDF

TUDOR ARGHEZI – DUMNEZEUL ASCUNS, POEZIA PREZENTå 31capacitatea uman` de rezisten]`, – de unde [i fuga de pe cruce [i c`utareaunei ocrotiri simplu-umane, la vecinul, la seam`nul s`u.Numai c` aspira]ia eului poetic arghezian, cea mai ardent`, este tocmaireducerea misterului, în]elegea divinului cu o minte „ne-ngenuncheat` firiipe p`mânt” [i, mai ales, ar`tarea, manifestarea, întruparea, prezen]a –adic` ceva radical imposibil, dincolo [i dincoace de imaginea lui Christos.Cel mai p`trunz`tor interpret al operei argheziene, Nicolae Balot`, asurprins esen]ialul, scriind în „scholiile” sale la Psalmi, despre „dramaînfiin]`rii semnului” ca fiind în centrul acestei problematici. Dac`, întradev`r,pentru omul arghezian tensiunea extrem` a spiritului este alimentat`de aceast` c`utare, ipostaza de artist, de poet, devine imediat cea maisemnificativ`. Primul poem cu titlul Psalm a[a îl [i înf`]i[eaz`. Dreptcânt`re] din „l`ut`”, însufle]it de o „patim` cereasc`”, dar refuzând, ce-idrept, orgolios, slujirea P`rintelui, satisf`cut, s-ar zice, de condi]ia lui purterestr`. Atât doar c` aceast` superbie se pl`te[te, în chip m`rturisit, cum amnotat deja, cu „bezna [i putregaiul” [i cu încrâncenarea [i scârba celui cepare a renun]a la comunicarea cu divinul. Gest, în fond, compromis deini]iala recunoa[tere a „patimii cere[ti”[i a prezen]ei reale a harului, a„semnului” divin, deci de implicita recunoa[tere a unei dependen]eoriginare.Foarte repede, îns`, poetul î[i d` seama c` impulsurile lui de insubordonare,fie [i alimentate de puteri cvasititaniene, sunt insurmontabile – cuvântuldin cer spune un „Nu se poate” categoric, iar în alt psalm, alegoria„copacului uitat în câmpie” vorbe[te transparent despre a[teptarea zadarnic`a „semnului dep`rt`rii”, a acelui „pui de înger”, m`car mediator. (În termenisimilari, îngerul mijlocitor al cuvântului divin va fi invocat [i în psalmul„Nu-]i cer un lucru prea cu neputin]`”). „Ivirea din cristal” a divinului e dinnou decep]ionat`, subiectul uman r`mâne angajat sisific într-o c`utare caree deopotriv` a tr`irii mute, a imagina]iei [i cuget`rii (”Te caut mut, te-nchipui,te gândesc”). ßi aici (în psalmul Ruga mea e f`r` cuvinte) c`utarea vizeaz`individualizarea, prezen]a cert identificabil`, nemul]umit`,deocamdat`, cu prezen]a difuz`, neclar`, de factur` panteistic`, în lucruri:„În care-anume (s.n.) floare [i tulpin` / Dospe[te sucul fructului s`u cald?”Noaptea [i cea]a – frecvente în imaginarul arghezian, nu doar al Psalmilor,sugereaz` tocmai aceast` stare de fundamental` dezorientare [i nel`murireîn a[teptarea întrup`rii, a prezen]ei. E o stare tipic` de „hybris”, ce traduceorgoliul nem`surat – cel pu]in în anumite momente – al poetului, care secrede atât de înzestrat cu har, încât simte c` ar avea „leacul mare-al mor]iituturor”, a[adar c` este oarecum egalul lui Dumnezeu. Iar probele deneputin]`, izbirea de limite [i interdic]ia prin chiar cuvântul auzit „din cer”,nu domole[te decât temporar „patima cereasc`”, ci doar o amân`, eareaprinzându-se cu aceea[i energie – de unde [i amintita gestic` de Sisif