Corelatii biologice, clinico-farmacologice si psiho ... - Gr.T. Popa

CORELAȚII BIOLOGICE, CLINICO-FARMACOLOGICE ȘI PSIHO- COMPORTAMENTALE ÎN
RELAȚIA TULBURĂRI HIPNICE- DEPRESIE
nictemer - "unitate fiziologică de timp, cuprinzând o perioadă de veghe şi una de somn, ritmată
de alternanţa zi-noapte" (158).
Astăzi se ştie că izolarea de mediul înconjurător este departe de a fi completă chiar în
stadiile mai profunde ale somnului. Impulsurile senzoriale periferice penetrează ariile corticale în
timpul somnului, iar comenzile corticale motorii pot ajunge la neuronii motori alfa din măduva
spinării în timpul unor stadii specifice ale acestuia, deşi outputul neuronilor motori este inhibat în
mod activ (158).
Cu toate acestea, înțelegem imensa importanță a ciclului somn/veghe în realizarea etapei
restaurative a vieții, adică în somn.
În anul 1949, Moruzzi şi Magoun au efectuat leziuni parţiale în mezencefalul pisicilor, în
urma cărora au constatat că leziunile tegmentale laterale, care întrerupeau căile senzoriale
ascendente directe, nu modificau semnificativ balanţa dintre somn şi veghe. În schimb, leziunile
mediane, care afectau proiecţiile rostrale ale formaţiei reticulate, duceau la apariţia unui
comportament stuporos şi a unui traseu EEG cu unde delta caracteristice somnului (160). Astfel,
autorii au ajuns la concluzia că proiecţiile ascendente ale formaţiei reticulate alimentate cu
colaterale din sistemul senzorial specific au o activitate tonică, care activează cortexul cerebral şi
menţin treaz telencefalul.
Diminuarea acestei activităţi duce la apariţia somnului. Această ipoteză de somn pasiv
produs prin deferentarea funcţională a sistemului reticulat activator ascendent a dominat
cercetarea somnului pe o perioadă de mulţi ani. În acelaşi timp (1949), Moruzzi şi Magoun au
mai constatat că în cazul secționării trunchiului cerebral la nivel mediopontin, la câţiva milimetri
caudal de secţiunea mezencefalică a lui Bremer, pisicile nu puteau să doarmă. Acest experiment
a sugerat că formațiunea reticulată rostrală conţine o populaţie neuronală a cărei activitate este
necesară pentru trezire, în timp ce trunchiul cerebral caudal are neuronii necesari pentru somn.
Ulterior, s-a demonstrat că şi aceşti neuroni aparţin formațiunii reticulate (137).
2.4. Delimitări conceptuale ale insomniei
2.4.1. Definiția insomniei
Insomnia se caracterizează prin dificultăţi de adormire şi trezire matinală, somn scurt şi
superficial. Ereditatea nu constituie un factor dovedit cauzator de insomnie. Aproape 50% din
populaţia planetei cu vârsta peste 16 ani a acuzat dereglări episodice de somn, insomnia afectând
mai ales persoanele de vârstă inaintată. Incidenţa la femei este mai mare decât la bărbaţi (173).
În general durata somnului unui adult este de aproximativ 7-8 ore pe noapte, dar există
persoane care se simt revigorate doar după un somn de 4-5 ore sau altele, după 10—12 ore.
Modelele de alterare a ritmului nocturn variază în limite largi de la individ la individ (56).
În general, o persoană doarme aproximativ o treime din existenţă, astfel încât percepţia
calităţii somnului constituie unul dintre indicatorii principali ai stării subiective de sănătate.
2.4.2. Epidemiologia insomniei
Criteriile de diagnostic ale depresiei variază mult de la o țară la alta, dar cu toate acestea,
incidența insomniei cronice în populația globului este estimată la 10-15%. Academia Americană
a Medicinei Somnului (AASM) în iunie 2007, notează faptul că insomnia este cea mai comună
tulburare de somn raportată şi că aproape 30% din adulţii americani suferă de insomnie, mai
puţin de 10% având probabil insomnie cronică (203).
De asemenea, statisticile arată o prevalență crescută a afecțiunii în rândul populației de
sex feminin și la persoanele de vărsta a treia.
2.4.3. Factori cauzatori
Pentru a sumariza, cauzele insomniei sunt foarte variate, de natură organică, psihică sau
de comportament. Tratarea bolilor organice (cel mai adesea osteoarticulare) duce la eliminarea
sau cel puţin ameliorarea insomniei secundare (organice).
12