UROLOGIE - Cursuri Medicina

40 Infecţiile nespecifice
urologiei:
– ablaţia unui calcul pielic sau ureteral care determină obstrucţie şi stază;
– derivaţie urinară temporară (nefrostomie, cistostomie percutanată);
– evacuarea puroiului prin puncţie echoghidată sau prin incizie: abces renal sau perirenal,
abces prostatic, epididimită supurată;
– nefrectomie: pionefroză, uropionefroză, unele forme de pielonefrită emfizematoasă.
O altă distincţie necesară este între infecţiile urinare joase şi infecţiile care afectează
organe parenchimatoase din sfera uro-genitală (rinichi, prostată). Primele răspund rapid la
tratament de scurtă durată (3-5-7 zile) cu antibiotice care realizează o concentraţie urinară
înaltă. Infecţiile acute ale rinichiului sau prostatei determină febră şi frison şi uneori e posibilă
evoluţia către bacteriemie; în asemenea cazuri este necesar un tratament de durată (14-21-30
zile) cu antibiotice care realizează şi concentraţii serice înalte.
În tratamentul cu antibiotice al infecţiilor urinare trebuie să se ia în consideraţie spectrul
antimicrobian al antibioticelor, nivelul urinar realizat şi durata acestui nivel, efectul
antibioticului asupra florei fecale şi vaginale, efectele adverse şi costul tratamentului.
Antibioticul ales trebuie să aibă un spectru antimicrobian adecvat, „ţintit”, conform
indicaţiilor antibiogramei. Numai în infecţiile acute, mai ales în cele care afectează rinichiul şi
prostata, este necesară o antibioterapie de urgenţă înainte de cunoaşterea antibiogramei.
Pentru aceste cazuri se indică antibiotice cu spectru larg, eventual în asociere (Ampicilină sau
Cefalosporină + Gentamicină).
Antibioticul eficient trebuie să se elimine prin rinichi sub formă activă şi să realizeze
concentraţii urinare înalte, optime. Până la o valoare a creatininei serice de 1,5 mg%, se
utilizează antibiotice în doze normale, uzuale. În insuficienţa renală se evită agenţii
antimicrobieni nefrotoxici (aminoglicozide, nitrofuran), se reduc dozele sau se măresc
intervalele de administrare pentru a evita acumularea în sânge şi ţesuturi şi apariţia unor
efecte secundare nedorite, inclusiv nefrotoxicitatea.
De obicei se administrează un singur agent antimicrobian. Asocierea de antibiotice
reduce pericolul rezistenţei bacteriene şi creşte eficacitatea terapeutică. Este necesară în
cazurile cu evoluţie gravă.
În sarcină trebuie evitate antibioticele cu efect teratogen (tetracicline, TMP-SMX,
nitrofuran, fluorochinolone). Pot fi utilizate penicilina, ampicilina, amoxicilina ± acid
clavulanic, cefalosporinele.
Fluorochinolonele şi trimetoprim-sulfametoxazolul (TMP-SMX) au o activitate foarte
bună pe bacteriile gram-negative, dar nu sunt active pe flora anaerobă fecală şi vaginală şi pot
fi folosite în tratamente de lungă durată. Acestea cruţă bacteriile saprofite vaginale normale
(lactobacil) şi suprimă bacteriile gram-negative enterice, realizând o bună profilaxie a
reinfecţiilor.
Principalele substanţe antimicrobiene folosite în IU la adulţi şi dozajul lor sunt
prezentate în tabel:
Interval de administrare
Medicament Doza orală Doza parenterală
a dozei (h)
TMP-SMX 160/800 mg 12
Ciprofloxacin 250-500 mg 12
Norfloxacin 400 mg 12
Nitrofurantoin 50-100 mg 6
Gentamicin 0,5-1 –1,7 mg/kg 8-12
Tobramicin 0,5-1-1,7 mg/kg 8-12
Amikacin 5 mg/kg 8-12
Ampicilin 250-500 mg 0,5-1 g 4-6
Amoxicilin 250-500 mg 6-8
Amoxicilin – clavulanat 250-500 mg 8