Depresiunea-colinara-Transilvaniei - Profu' de geogra'

afluenţii mai însemnaţi ai acestora dar cu obârşia în regiunea montană, care ajung la vărsare la
valori de 15...25 m 3 /s. Ele transportă şi un volum însemnat de aluviuni în suspensie (circa 20
kg/s la Olt, 20...65 kg/s la Mureş şi 55 kg/s la Someş, după I.Ujvári, 1972 şi Enciclopedia
Geografică a României, 1982). În luna mai 1970 s-au înregistrat cele mai mari debite, ca
urmare a căderii unei cantităţi însemnate de precipitaţii într-un interval cu umiditate
accentuată. Viitura a durat circa 10 zile şi a dat debite maxime de 2.300 m 3 /s la Someş şi
1.600 m 3 /s la Mureş, volumul de apă scurs pe aceste râuri fiind de 740 mil.m 3 şi respectiv 800
mil.m 3 .
• Tipul transilvan este specific râurilor autohtone; au alimentare pluvio-nivală
moderată datorită evapotranspiraţiei bogate (mai ales în jumătatea de vest); multe din ele au
caracter semipermanent. Scurgerea este majoritară primăvara (44...50 %), luna cu valorile
cele mai ridicate este martie (17...20 %) după care urmează aprilie şi mai. Iarna, la râurile din
NV şi SV, scurgerea este mai ridicată decât în timpul verii (17...20 %); se produc viituri în
februarie (pondere de 13...14 % din scurgerea anuală). La toate râurile scurgerea cea mai
săracă se înregistrează într-un interval lung (august – noiembrie, uneori şi în decembrie) când,
lunar, valorile se menţin între 3 % şi 4 %. Debitele medii multianuale ale râurilor autohtone
variază foarte mult. Astfel, la cele mijlocii de tipul Almaşului ele se ridică la 1,5...2,5 m 3 /s, iar
la cele mai mari (Hârtibaci) la 3,3 m 3 /s (I.Ujvári; Enciclopedia Geografică a României).
4.3. Lacurile sunt numeroase. După originea cuvetei, se împart în naturale şi antropice
(uneori mixte). În ultima grupă se includ lacurile din fostele exploatări de sare. Sunt peste 70,
cel mai mare este Ursu (peste 4 ha), cel mai adânc – Avram Iancu 132,5 m; salinitatea apei
creşte de la suprafaţă spre fund, unde ajunge la 200 – 300 g/l. La cele mai mari fenomenul de
heliotermie este frecvent. Se găsesc 15 lacuri la Ocna Sibiului (Avram Iancu, Brâncoveanu,
Ocniţa etc.), la Ocna Mureş, apoi, 31 la Turda (Ocnei, Dulce, Rotund, Durgău, Sulfuros etc.),
4 la Cojocna, 4 la Sic, 11 la Ocna Dejului, 8 la Sovata (Ursu, Negru, Sărat, Verde, Roşu etc.).
Unele dintre acestea au rezultat şi prin procese naturale (Ursu).
Cele mai multe lacuri s-au format prin tasări şi barări naturale, dar au fost menţinute
prin diguri suplimentare. Ele formează iazurile, care au o frecvenţă deosebită în Câmpia
Transilvaniei (pe Pârâul de Câmpie – Bujor 1 şi Bujor 2, Zau de Câmpie, Tăureni; în bazinul
Fizeşului – Cătina, Popii 1, Popii 2, Geaca, Sucutard, Ţaga Mare, Ţaga Mică, Ştiucii,
Sântejude, Legii etc.). Vârsta unora este apreciată pe bază de analize la 7000 – 8000 de ani în
urmă (B.Diaconeasa) (fig.46,47).
În afara acestora, există lacuri în spatele unor valuri de alunecare (Tău fără Fund,
lacurile de la Băgău etc.).
5. VEGETAŢIA ŞI FAUNA
Patru factori au influenţat structura actuală a vegetaţiei şi faunei din Dealurile
Transilvaniei. Mai întâi, poziţia acestei regiuni între ramurile carpatice şi desfăşurarea între
250 şi 1000 m înălţime, care au imprimat diferenţieri notabile în condiţiile climatice, în
funcţie de care a rezultat o etajare a asociaţiilor vegetale. Oscilaţiile importante ale limitelor
diferitelor formaţiuni pe fondul evoluţiei generale a climatului în tardiglaciar – holocen au
determinat prezenţa unor specii caracteristice regiunilor din sud şi vest, dar care s-au păstrat
datorită gradului mai ridicat de uscăciune din regiunile mai joase. În sfârşit, intervenţia
omului a avut un rol hotărâtor; o mare parte din pădurile ce acopereau dealurile şi terasele din
regiune au fost defrişate, locul lor fiind luat de culturi sau de pajişti secundare.
Fig.45, 46, 47, 48.
13