Depresiunea-colinara-Transilvaniei - Profu' de geogra'

terasele mai extinse, pe văile mici ce fragmentează dealurile. Cele mai vechi se află în lungul
drumurilor tradiţionale folosite încă din epoca dacică şi daco-romană. De altfel, în culoarele
depresionare se află cele mai multe aşezări urbane, unele având un loc însemnat în istoria,
economia, tradiţiile culturale ale Transilvaniei (Alba Iulia, Sibiu, Bistriţa, Odorheiu Secuiesc
etc.).
În cadrul acestei mari unităţi geografice se pot separa mai multe subunităţi care se
grupează pe cele trei laturi ale Dealurilor Transilvaniei.
1. Dealurile şi depresiunile peritransilvane din nord şi est. Se desfăşoară la
contactul dintre masivele din vestul Carpaţilor Orientali, Podişul Someşan, Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Târnavelor. Pentru această subunitate, Gr. Posea (1968) foloseşte
termenul de Subcarpaţii Transilvaniei.
Se impun câteva trăsături caracteristice: o structură geologică complexă în care apar
sectoare cutate (cute diapire în est), monoclinale (Năsăud) sau boltite (la contactul cu Podişul
Târnavelor); alcătuirea petrografică este variată (conglomerate, gresii în strate groase, tufuri
vulcanice, argile, marne, nisipuri etc.); altitudinile cele mai mari aparţin câtorva vârfuri de
peste 1000 m; alcătuirea orografică este complexă, în care ies în evidenţă două şiruri de
dealuri care reflectă mai mult sau mai puţin structura geologică (bine exprimate sunt între
Mureş şi Olt), petice de pietrişuri ce au aparţinut unor piemonturi pliocene; suprafeţe, nivele
de eroziune, terase ce ilustrează o evoluţie a reliefului începând cu miocenul superior;
climatul este mai umed şi mai răcoros cu diferenţieri topoclimatice determinate de
desfăşurarea reliefului pe verticală; reţeaua hidrografică este deasă, cu obârşii în munţi şi cu
debite bogate; se păstrează mărturii ale unor remanieri hidrografice în cuaternar
(V.Mihăilescu, V.Gârbacea, Gr.Posea, I.Mac).
Cea mai mare parte a dealurilor sunt acoperite de păduri de gorun în amestec cu fag;
doar pe vârfuri domină fagul. În depresiuni şi la baza versanţilor, pădurile au fost înlocuite cu
păşuni şi fâneţe.
Aşezările, în marea lor majoritate sunt mici şi mijlocii, au o economie dominant silvopastorală.
Doar în depresiunile mai mari se fac culturi agricole (cerealiere pe terase, livezi şi
chiar vii pe versanţii cu expoziţii favorabile). Există câteva oraşe, frecvent în culoarele văilor
principale, care reprezintă centre însemnate de polarizare a activităţilor economice, de schimb
şi culturale din areale largi şi totodată factori determinanţi în dinamica proceselor
demografice de aici (Târgu Lăpuş, Beclean, Năsăud, Bistriţa, Reghin, Sovata, Odorheiu
Secuiesc, Cristuru Secuiesc etc. ).
Regiunea este traversată de mai multe şosele relativ modernizate şi căi ferate
desfăşurate în culoarele văilor mari (Mureş, Târnave, Someşul Mare etc.) ce constituie nu
numai axe vechi de legătură între aşezările din Dealurile Transilvaniei şi cele din Carpaţi, dar
şi elementul pe care se racordează numeroase drumuri ce duc la satele din vecinătate.
În cadrul acestei regiuni se disting mai multe subunităţi cu caracteristici geografice
aparte.
• Subcarpaţii Lăpuşului. Denumire dată de Gr. Posea (1968). Includ: Ţara
Lăpuşului – o arie depresionară cu structuri cutate miocene şi un relief de piemonturi şi terase
şi Culmea Breaza – un sinclinal suspendat, alcătuit din conglomerate şi un relief de masiv
deluros ce domină regiunile vecine prin versanţii cu pantă mare şi diferenţe de nivel de peste
200 m. Dacă în depresiune domină satele mijlocii cu economie agricolă diversificată, în
Culmea Breaza, care este încă bine împădurită, sunt câteva sate mici în care ocupaţia este
dominant creşterea animalelor. Oraşul Târgu Lupuş (13.310 locuitori în 2005) este o aşezare
veche, atestată documentar la 1291; este principalul centru economic, comercial şi cultural al
Ţării Lăpuşului; are câteva unităţi industriale (alimentară, prelucrarea lemnului, textile).
32