Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

12
Destin către altă toamnă
ştefan radu muşat
Când noaptea s-a făcut aproape lungă
copacii-ncep să geamă într-o durere mută,
vântul
a-necat corăbii de aramă în apa cerului greoaie
pentru că aici vremea găzduieşte moartea,
deprimând tăcerea,
ramuri istovite fulguiesc
şi -mi îngreunează paşii
în fuioare translucide,
amorfele de lut rătăcitoare şi aproape
de lumea care se stinge sub îndemânarea neclintită a
destinului,
încât nimeni nu e responsabil de rutina anotimpului
care şi-a pierdut graţia
în clipe siderale,
iar cerul se revarsă în cascade ;
gânduri răvăşite îşi uitară hodina,
şi-am ieşit la orizontul necunoscutului
către altă toamnă,
altă soartă...
Iubirea ta mă poartă
spre neputinţa celor care-şi plâng
înălţarea fiorilor de altădată,
şi-am ajuns departe, coborând pământuri,
de-mi albeşte veghea nopţilor pe tâmple,
iar ochii mei deprinşi cu învăţătura lacrimii în lume
tânjesc după blândeţea şoaptelor fierbinţi,
căutând cu aceeaşi frică de -a privi trecutul peste
umăr
şi traversez neobosit atâtea gânduri;
margini nesupuse timpului, de niciunde spre nicăieri,
îmi despică liniştea
de -mi sângerează suspinul
renunţărilor la mine .
Sonetul iubirii
Iubirea e a veşniciei axă,
Izvor perpetuu de apă vie,
Fără de pereche minunăţie,
Şir nesfârşit de inimi în paratxă,
Ruguri nestinse pe bolt-azurie,
Largi efluvii, generoasă sintaxă,
Scânteietoare, gingaşă sinapsă,
Vise, suplicii, taine, duioşie.
Din ciocnirea aştrilor scapără
Peste milenii nestinsă flacără,
Minunea care fierbe-n samovare,
De moarte definitivă ne apără.
Soare n-apune, ci numai răsare;
Altă mirare cu semn de-ntrebare.
Eterna poveste (I)
Madonă, a sfintei naturi minune,
Cu tors de regină nemuritoare,
Atâta perfecţiune nu te doare?
Cine te-a zămislit şi ţi-a dat nume?
Cine te-a răsădit, gingaşă floare?
Din ce stele-a reuşit să te-adune?
Ce taină moşteneşti de la străbune?
Cine te-a trimis să ne-nveţi cum se moare?
Basmul tău e un continuum prezent
Şi nu se sfârşeşte niciodată,
Nu-i sculptor să nu-ţi fi cioplit monument
Să-l povestească în marmură coerent.
Privirea ta luceferii îi cată,
Fiinţă, de poeţi, zeificată.
Iubita mea
Iubita mea, cu nuri de Niagară,
Cu trup mlădiu de trestie subţire,
Numai tu puteai să mă scoţi din fire,
Să dau ca vinu-n fiert pe dinafară.
Ai reuşit să mă-nvii întru iubire,
Apoi să mă arunci în foc şi pară,
Să mă hrăneşti cu dulceaţă amară,
Amândoi să intrăm în nemurire.
Ai născocit subtile stratageme
Ca să mă înveţi cum frumos se moare,
Din frunză verde sa-mi creezi toteme,
Să-i pun punct devreme vieţii boeme
Şi să scoatem din orice întâmplare
Mireasmă îmbătătoare din floare.
Mihai
Merticaru
MMXII NR.119