Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

32
OBICEIURI DIN CICLUL VIEŢII: ANUL NOU
Gohor, file de monografie
În ajunul Anului Nou, copiii din satul Gohor umblau
aproape toată ziua cu Pluguşorul.
Umblau nemascaţi, în grupuri de câte doi-trei urători.
Fiecare purta în mână câţiva clopoţei prinşi de o cureluşă, pe
care îi agitau energic în timp ce spuneau textul Pluguşorului,
mai ales în momentul în care hăiau. Erau răsplătiţi cu bani,
colaci, covrigi ori cu fructe. În unele cazuri – de obicei la rude
– li se dădeau din toate acestea.
În alte aşezări situate mai spre sud, cum ar fi, bunăoară,
Cosmeşti, Buciumeni, Movileni ş.a., precum şi în unele situate
în extremitatea vestică a zonei aflate acum în judeţele Vrancea
şi Bacău, dar care au făcut parte cândva din fostul judeţ Tecuci,
copiii umblau prin sat în ziua de 30 decembrie. Umblau, adică
în ziua premergătoare Ajunului. În Ajun urau doar flăcăii. Flăcăii
din satul Gohor urau până la miezul, când se retrăgeau pe la
casele dinainte pregătite, unde îi aşteptau fetele ca să petreacă
sosirea Anului Nou. Mergeau din casă în casă, organizaţi în
cete de aproximativ 10-15 actanţi, o bună parte din ei – dacă
nu chiar toţi – fiind mascaţi. Fiecare ceată avea ca recuzită un
buhai, două bice şi multe tălăngi de mari dimensiuni. După
unele informaţii, în trecutul îndepărtat, toţi componenţii cetelor
purtau măşti asemănătoare celor purtate de mocanii din
Brăhăşeşti şi, bineînţeles, se numeau şi ei tot mocani. Nu
lipseau nici cele 4 - 6 sau chiar 7 tălăngi de mari dimensiuni,
prinse de veşca ce îi încingea mijlocul fiecărui actant.
În zorii zilei de Anul Nou, toţi copiii cuprinşi între vârsta
de 7 - 14 ani, porneau „cu semănatul”. Apăreau ca nişte
spiriduşi multicolori şi hâzi, furişându-se sprinteni şi parcă
puţin cam speriaţi pe ulicioarele strâmte şi întortocheate, uliţe
tipice satelor răzăşeşti, străjuite de garduri neuniforme, frumos
meşterite de gospodarii pricepuţi, garduri – împletite din
nuiele – concepute parcă cu scopul de a crea un decor adecvat
jocului cu măşti din această dimineaţă.
În acest ultim ceas al nopţii, când întunericul mai zăbovea
încă peste ogrăzile răzăşeşti proaspăt ninse, satul care mai
dormea încă, părea invadat de o numeroasă armată alcătuită
din mici şi misterioase făpturi, ce înotau cu greutate prin
troienele uşor viscolite.
Dincolo de îmbrăcămintea multicoloră şi de măştile ciudat
meşteşugite, mai purtau în spate, pe număr şi pe mâini diverse
obiecte de uz gospodăresc. Fie o scară de mici dimensiuni, fie
un darac şi cheptini de scărmănat lâna, fie vatale ori iţele de la
războiul de ţesut, fie mături, ceaune, cratiţe, desagi, toate luate
din gospodăriile propriilor părinţi, cu sau fără voia lor.
Uneori o parte din aceste obiecte erau puse într-o traistă
sau în desagi. Erau aşezate în aşa fel încât să fie văzute cât
mai bine.
Părea că toţi eroii din basmele povestite de bunici în
timpul lungilor nopţi de iarnă au prins viaţă, aşa deodată şi au
pornit din casă în casă, pentru a spune doar atât: „Sănătate
noului!”, în locuinţa fiecărui gospodar.
Erau, în aparenţă, nişte spiriduşi de treabă. Numai că se
cam fereau de cei vârstnici când îi întâlneau pe drum şi mai
ales de aparatul de fotografiat, iar când intrau în casele
oamenilor căutau să sperie copiii mici care la această oră încă
mai dormeau sau „sprijineau soba”.
Eugen Holban
„Spiriduşii” erau îmbrăcaţi în tot felul de haine, de rochii,
fuste, cămăşi etc.... care mai de care mai fistichii, mai colorate şi
mai hâde, iar multe din personajele interpretate de ei erau babe
şi uncheşi, care mai de care mai cocoşaţi, mai strâmbi, cu bărbi
mari şi cu mustăţi răsucite, adică nişte spiriduşi foarte bătrâni.
Nimeni nu ne-a putut da informaţii clare, referitoare la rostul
obiectelor pe care le cărau tot timpul după ei. Ca şi în alte situaţii
asemănătoare, ni s-a răspuns cu invariabilul „aşa am apucat şi
noi de la moşii şi strămoşii noştri. Dacă aşa s-a făcut de când
lumea, aşa facem şi noi!”.
Când se apropiau de poarta gospodarului, băteau cratiţele
una de alta, făceau zgomot prin ogradă, speriau câinii şi păsările,
până ajungeau la uşa casei.
Pe cap purtau măşti din tivdă, din piei de animale şi din
carton, cu dinţi de fasole sau seminţe mari de dovleac înşirate
pe aţă. În ultimele decenii s-au folosit şi măşti cumpărate din
târguri, din bâlciuri, dar ele fac o notă discordantă printre cele
confecţionate de copii, adică cele tradiţionale. Uneori cei doitrei
copii care umblau împreună, se ajutau reciproc la
confecţionarea măştilor. De asemenea mai interveneau cu sfaturi
şi cei mai vârstnici dacă îi surprindeau lucrând la ele, dar copiii
se fereau de obicei de absolut toţi cei care nu făceau parte din
grupul lor, indiferent de gradul de rudenie. Totul trebuia pregătit
în mare taină.
Până pe la jumătatea secolului al XIX-lea, aceste pregătiri
se făceau şi în chimniţele amplasate prin vechile vii de viţă
indigenă, adică în câmp, ceva mai departe de sat.
În satul Gohor, la fel ca şi în alte câteva aşezări din nordul
judeţului Galaţi, actantul nu trebuia să se desconspire niciodată,
adică nici în timpul producerii actului şi nici după aceea. Acest
lucru era valabil pentru toate categoriile de vârstă.
La fel ca şi în cazul măştilor folosite de flăcăi şi de tineri
căsătoriţi, şi măştile copiilor din Gohor au suferit adevărate
mutaţii, mai ales în ultimele decenii.
La începutul secolului al XX-lea, copiii se mai îmbrăcau
încă, în mod deosebit cu piei de animale, cojoace şi bundiţe
uzate, întoarse pe dos, precum şi unele ţesături din lână foarte
deteriorate. Ei treceau pe la casele gospodarilor ca să „samene”
şi să le ureze „un an nou fericit”. Dacă găseau poarta închisă,
săreau gardul. Unii, mai sprinteni şi mai „zăpăciţi”, săreau gardul
chiar şi atunci când găseau poarta deschisă.
Când ajungeau în faţa uşii strigau cu voce piţigăiată, ca să
nu fie recunoscuţi cumva: „Primiţi cu sănătate noului?”.
„Primim, cum să nu primim!” „Sănătate Noului!”, spuneau ei,
în timp ce păşeau pragul, iar cu mâna aruncau boabe de grâu
sau de orez spre gazdă.
Plozii cei mai mici ai gazdei, adică cei de 2-5 ani, se
ascundeau iute în cotruţă 1 , înainte de a se deschide uşa, căci ei
îi văzuseră pe mascaţi pe fereastră şi se fereau de ei. Iar când
„urâţii” se pregăteau să plece, după ce primeau darurile, ei
scoteau capul, curioşi să-i mai vadă încă odată, fapt ce nu scăpa
neobservat şi nesancţionat de către „spiriduşi”, care, înainte de
a ieşi din casă schiţau câte un gest agresiv, întorcându-se brusc
spre ei, gata să-i înhaţe. Stârneau un amestec de râs cu plâns şi
cu ţipete stridente. Gospodina îi ocăra – fără răutate însă – pe
agresori şi îşi potolea propriile odrasle, alintându-le şi
oferindu-le şi lor nişte bunătăţi din acele de care le dădeau
şi urâţilor.
MMXII NR.119