Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

30
Moto:
„Faima de dincolo”
de Constantin Arcu
Faima cuvântului scris, este taina cuvântului rostit (T.I.)
Roman scris pe principiul determinării unice a unor
personaje reale, libere să vorbească despre realităţi posibile în
fiecare clipă oricui. El introduce un (a)concept: vulgul
vulgarităţii verbelor voit vulgare, vocabulei primare ce n-a
gustat livrescul gimnazial, liceal, universitar. Un nou sens
estetic, prin câte încrengături are răsadul stilului postmodernist
astăzi, cel care promovează comunicarea interumană a unor
eroi – aşa – cum – s-au – născut – ei, în afara autorităţii
imaginarului scriitoricesc ( de a fi alţii decât s-au născut), cel
care respinge comunicarea emfatică, filistin-livrească, abversul
filologic, inutil omului de rând.
Eroii, nu vă înşelaţi, n-au filiaţii mitologice, sunt neatinşi
de Constantin Arcu, cu biciul plăsmuirii imaginare, sunt români
obişnuiţi: Oreste, Dan Dorian, Veta, ca personaje principale,
actante şi Costan, Vichentie, Geo, Oswald (Osi), Ilie, Petea,
Mara, domnul şi doamna Lupancu, Vanda, Tanţa, Licuţa,
Pompilică, Leontina, Lori, Vica, Bizic, Crânguleanu, Mircea
Popel, Ricoşan,
Bâzdâgan, ca personaje
secundare, plate.
Matricea lor
„repertorială” este/
serveşte o regie precisă,
clară, ingenuă, a unei
societăţi românesti
tulburate de ce s-a
întâmplat în `89, imediat
după `89. Tulburare în/
unde relaţiile vechi
sociale, comuniste,
inerţial izbite cu capul
de „vidul libertăţii
individuale”,
determinate de
incertitudinea unui
capitalism… necunoscut, descompun structurile lui „toţi ca
unul, unul pentru toţi”, creştinismul Marxist, fără Dumnezeu.
Oamenii, eroi ai unei existenţe fără Dumnezeu, în romanul Faima
de dincolo, cred în „arhitectul lumii”, înfăptunidu-şi fiecare
propriul „testament”, din câştiguri ocupaţionale noi, din
job-uri negustoreşti, meşteşugăreşti, consumând câştigul,
profitul, în serbări dionisiace fără ritual antic. În crâşme, în
boscheţi, în cuşete, tranchilizaţi, somnambulizaţi de euforia unei
nemernice pînde, diabolice, banul – marfa – banul, şi averea
la vedere.
Iată „distribuţia” matricii eroilor: Oreste, Veta, Antonel:
familia supusă testului căpătuirii mercantile; Doru Dorian: ziarist
la „Deşteptarea”, observatorul dramelor tuturor, prieten cinstit
şi de sprijin moral al familiei triumvirat; Costan, Geo: mecanici
de ruginături – Dacii, dar şi de bengoase – second hand, cu
wiski la port-bagaj; Vichentie: boschetar, ajutor la toate în familia
lui Oreste şi în atelierul mecanicilor; Petea: gardian, vecinul
familiei erou; domnul şi doamna Lupancu şi nepoata lor Mara,
iubită cu reţinere de gardian, vecini de scară ai ziaristului; Licuţa,
cumătra Vetei, cu bărbat plecat la greci, la sârbi, într-o
„pomojie”, uşor mai mult vânată erotic de Costan; Bâzdâgan:
executor judiciar, posibil amant al Vetei, nedovedit de „carte”,
ca şi Crânguleanu – impegat de autogară; Oswald: frizerul urbei
Rodeşti, cu două neveste pe capul lui, Vanda şi Tanţa, ambele
gravide cu alţii: din ţară şi din afara ei; Ilie: şeful unei comunităţi
sectante religioase; Mircea Popel: concurentul Vetei în comerţ
stradal; Leontina, Lori, Vica: trei prostituate ajunse ziariste la
„Curierul de Rodeşti”, ziar conceput de ele.
Urmează regizarea romanului – spectacol. Regie a 21 de
povestiri scurte. Titlul acestora luminând „ce va să fie”: poveste
şi istorie abundentă şi discurs literar – suspans previzibil,
respiraţie intradiegetică ,a scriitorului Constantin Arcu.
Titlurile sunt esenţe narative, sâmburii scurtelor povestiri:
O zi ca multe altele din viaţa lui Oreste; Călătorie cu bucluc;
Doi mecanici de ispravă şi ucenicul lor idiot; “La
Deşteptarea”;…
Fiecare povestire are treptele unui roman – miniatură:
introducere, istorie şi istorisire, moment culminant,
deznodământ, încheiere – poantă, suspans, intermitenţă.
În istoria şi istorisirea faptelor, portretele personajiilor sunt
epuizate metodic: înfăţişare, caractere. Ele se aseamănă „cum
grande solix”, cu picturile clasice: tente rupte, în verde, în gri
pământ, în oranj. Unele portrete, în special ale eroilor principali,
Oreste şi Dorian, se
„consumă” înaintea
momentului culminant
şi îşi schimbă
înfăţişarea în
deznodământ binar:
Buticul, Delirul,
Atentat la libertatea
presei…
Constantin Arcu
diferenţiază excelent
limbajul general al
naraţiunii sale pe
fiecare personaj în
parte, „întărind”
© I.V.Anghel
compoziţiile plastic –
descriptive ale
portretelor anterioare,
în mai bine – determinate semnificaţii. Altfel spus, controlează
distanţa dintre semnificat şi semnificant, prin noi arpentajii
stilistice ce compun acţiunea pe vectorul escatologic al unei
apocalipse . Moartea ar fi soluţia neliniştii îmbogăţirii oamenilor
fără idealuri morale, fără identitatea eului etnic. Disinheritid-ul
(dezrădăcinarea) capitalist făcându-l emigrant într-o taină de
dincolo, greu de des-tăinuit: cum ar fi viaţa (ori o simplă
călătorie) într-un punct cardinal, „over-board”, exotic.
Scriitorul, prozatorul Constantin Arcu, a parcurs dramatic
„timpul” romanului: trei-patru ani între `93-`97, timp în care
dezmoştenirea comunistă i-a îmbogăţit pe fariseii marxişti şi i-a
sărăcit pe „avuţii obştescului”, sărmanele clase muncitoare şi
păturile lor…intelectuale.
Această conştiinţă a unei mari (in)justiţii zugrăveşte şi
culoarea alb-neagră a portretelor: Oreste era îndrăgit de toată
MMXII NR.119
Fo