Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

cel mai adesea encomiastic, acest destin este de urmărit între
hotarele limitei sale „trup uitat în miresme asemenea fructului
copt de vreme”.
Glosările din textul subsemnat poate vor deschide prin
contribuţia cercetării un serial de restituiri a ce rămâne din
„arhitectura valurilor” într-o istorie a poeziei.
Călcâiul vulnerabil
aminteşte la început
legenda regelui Midas:
„Vai mie, vai celei
pedepsite cu laude”, mai
apoi de Torquato Tasso
„scriam la lumina unor
autodafeuri …Tu trebuie
să înţelegi”. În poezie
citim „lumea lipită pe
partea interioară a
cuvintelor”. La debut
domina mândria de a crede că vorbele dezlănţuie în cer planete.
Acum „cântând încerc să ies din moarte”, nu asumând vina
elogiilor, cât schimbând motivele poetice într-un bocet
tradiţional: „să intr-un cimitirul cu crucile căzute” sub alba
ninsoare memorativă (Întoarcere, Părinţii, Ar trebui). Numai
iubirea dintre părinţi şi copii e sămânţa de care atârnă în legile
lumii întreg universul.
Cu „A treia taină”, ajunsă la marea judecată, poeta
primeşte dreptul să aleagă pentru a limita răspunderea vinei.
Dintre clauzele exonerării, sub secundele căzând în clepsidră,
optează pentru umilinţă: „Nimic, nimic nu pot să împiedic/
Toate-şi urmează destinul şi nu mă întreabă…/Eu pot doar
spune iartă-mă”. Universul i-a împrumutat feţele hăituind-o:
„de mult a dispărut orice solidaritate cu mine. Totul este
eu însumi”
În trecerea timpului peisajul se înserează. Unde e nordul?
Cum să păstrezi nemoarte cuvintele? Dacă ar fi o lumânare, ele
s-ar consuma de la un capăt spre altul pentru atâtea umbre
aduse în lume. Încercând să decripteze atâtea taine-n vieţi care
se anulează una pe alta, poeta se-ntoarce cuminte într-o „pietá”
liniştitoare după atâtea peregrinări.
Aşezând-o între oglinzi paralele, între îndemnuri şi
reproşuri, critica şi-a spus cuvântul contribuind în toate etapele
acestei poezii la receptarea, fie şi parafrazată, a esenţei
liric-problematizate care o impun:
„Călcâiul vulnerabil” radicalizează limbajul poetic;
„A treia taină” este
întoarcerea în stare de
puritate a copilăriei. „Versuri
ce-mi par a gravita în jurul
altei idei, neputinţa de a
alege” (E.Simion), evitând
retorica şi intuind raportul
între esenţă şi aparenţă în
păstrarea permanenţelor în
vârsta absolută, care să dea
un criteriu de stabilitate
interioară, deşi viaţa impune
macularea ca tribut pentru a
trăi (Mircea Tomuş, Mircea
Martin). Rămâne o întrebare,
unde e nordul?”
În volumele
„Octombrie, noiembrie,
decembrie” şi „Somnul din
somn” timbrul poetic e mai
NR.119
catifelat, sugestia e mai subtilă, gesticulaţia tinde spre linişte
eleată” (Maria Banuş), mitologizând meditaţia lirică într-o
viziune totalizatoare (D.Micu). „Hai să vorbim despre ţara din
care venim”, patrie fragilă din care nu lipseşte decât moartea.
Într-o suavă disperare că „timpul mi se termină în ornice”,
gândul se întoarce spre „întâiul meu mormânt şi înviere”
(Mama): „Aşteaptă să vină octombrie/Aşteaptă să treacă
tulburea fugă/Atunci poţi, chip de om/să vii când răsare/
înlăcrimatul soare”.
Motivul somnului şi al dorinţei de repaus, cu varietatea
de sensuri de la Eminescu la Blaga şi mai departe, regenerează
o prospeţime în polaritatea viaţă-moarte, terestru-spiritual
înăbuşind conţinutul dramatic în formulări dulci-somnolente
de elegie (Lucian Raicu), ascultând „veşniciile cum curg” sub
vechiul pridvor. „Ce poate fi fericirea/
dacă nu să adormi/aşteptându-ţi
sfârşitul în septembrie”? Poeta
revine-n toamnă visând satul, mama,
copilăria şi „începutul zilei eterne” de
după moarte”.
„Ochiul de greier” adaugă încă
un cerc acestui dramatism al
singurătăţii retras în subteran care se
clasicizează, ca ţinută şi expresie,
deasupra panicii angoasante ( Valeriu
Cristea, Al.Cistelecan). În ţara
părinţilor (unde „se ajunge
întotdeauna târziu”) greierii cântă
legaţi de coşmaruri şi-un ochi se uită
cu o răbdare-mpărţită în veri şi
toamne. „Trebuie să recunosc că încă
n-am reuşit/să descifrez limba greieră,/deşi de ani mă pregătesc
în acest scop…/o, ce de limbi sonore aş fi putut/ inventa pe
de-a-ntreg/ de nu mi-ar fi fost dat să aud/ greierul pe care
nu-l înţeleg”. Mai ieri, tot în colind de frunze şi-n singurătate,
iluzii-amintiri eminesciene ascultau cum „sun-un greier sub
o grindă”.
Locuită de-un cântec, Ana Blandiana îşi aduce
originalitatea în poezia generaţiei din care face parte. Tensiunile
sufletului contemplativ şi problematizant au fost desnudate
de sub simboluri ca să-şi afle locul şi să impună un nume „Între
cristalinitatea intuiţiei poetice şi expresivitatea formulării,
continuă să caute acel loc enigmatic (unde)
poemul perfect este aidoma unei tautologii
a oglinzii” (Ioan Buduca).
După 1989, chiar vrăjită de plânsu-i, Ana
Blandiana porneşte un nou periplu liric în
jurul cuvântului - flacără deasupra comorii.
Greierul ia de la capăt un epitaf, ţârârâind
veşnicii pe balanţa dintre bine şi rău.
„Răstignită pe-o pânză de păianjen
Nu-ncerc să scap de ceea ce mi-e scris
Cu propria mea mână”
„De boala care sufăr nu se moare.
Substanţa ei este eternitatea
O cădere căreia i se spune zbor”
Sau Poezie.
Nicolae Colceriu
MMXII
29