Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

oraş, la Piatra... Acolo se târguieşte cu paznicul de la morgă, de
la care obţine într-un sfârşit trupul neînsufleţit al micuţului, cu
condiţia să-i facă un sicriu la tâmplăria spitalului... Sicriul
improvizat are însă o formă oarecum ciudată, de radio de pe
vremuri, socoteala tatălui fiind să nu provoace discuţii pe drum...
La autogară şi în autobuz, lucrurile se complică oarecum, situaţia
devenind jenantă...
Aceasta, situaţia, este tratată de către scriitor cu mână de
maestru... Nimic strident nu atentează la sacralitatea momentelor,
care ar fi putut fi uşor să fie relatate penibil... sau strident.
Citindu-i volumul cu atenţie înţelegi că nimic nu e întâmplător
în construcţia cărţii, care promite şi o continuare... Cert este că
imaginaţia autorului, pusă la lucru cu măsură, chiar bogată fiind,
face să îi iasă o carte care nu este deloc pe dos: personajului îi
era teamă la un moment dat, întrebându-se „ce se va face el mai
departe cu imaginaţia lui bogată dacă toate-i ies pe dos când se
foloseşte de ea?”.
Este drept că e vorba de o întoarcere în timp, aşa cum am
mai sugerat, dar clasicismul este bun oricând: ca să vorbim à la
Alain Robbe-Grillet, naratorul nu are pretenţia de a crea. El este
modest cu îndreptăţire: „lumea există deja, este finită şi cineva
competent, naratorul, vorbeşte despre ea”, o reprezintă. O mută
pe această lume într-o ficţiune, poate şi pentru că, nu-i aşa,
dacă e să-l credem pe Spinoza, „Dumnezeu, care înţelege totul,
este total incapabil de ficţiune.”
Ficţiunea lui Mihai Pascaru merită atenţie, nu numai pentru
că este onestă prin autenticitatea sa. Ci şi pentru că promite
atât cât trebuie. Aceasta şi pentru că a înţeles câte ceva, ca şi
Andrei, dar mai ales că „pentru a avea dreptul la nişte lucruri
trebuie, mai întâi, să ai dreptul la cuvintele cu care să ţi le
poţi apăra.”
„Lucruri” precum copilăria (scoasă la un moment dat, în
ultima povestire, din cap, prin metode nepedagogice) şi retrăirea
ei, nostalgia, melancolia (deloc patetice) şi nu în ultimul rând
însăşi Literatura, această Mută - povestitoare „de neegalat a
satului” universal care este azi lumea. Fac aici apropo la un alt
text, „Mutul”, de numai două pagini, în care aflăm despre un
cioban care a muţit în urma unei „întâlniri” cu moartea (abia
scapă de un lup, pe care îl omoară într-o încleştare corp la
corp), text care se încheie cu următoarea propoziţie:
„Mutul – povestitorul de neegalat al satului”.
Dacă vă spun că la un moment dat apare, trecând aproape
ca fulgerul, ca personaj (real, dacă înţelegeţi paradoxul:
povestirea „Sania” începe aşa - „Multe realităţi apar în viaţa
copiilor înaintea cuvintelor cu care oamenii mari le numesc.
Aşa s-a întâmplat cu Andrei şi absurdul”, dar nimic din literatura
absurdului, à la Camus, nu veţi găsi) însuşi Mihail Sadoveanu,
poate vă fac şi mai curioşi (p.49)...
De un haz aparte este „Curcubeul”, care pleacă de la
următoare premisă:
„ – Auziţi ce zice o bătrână din Poiana Răchiţii...(...) Zice că
dacă un băiat merge de la o gură la alta a curcubeului, se preface
în fată şi dacă o fată merge de la o gură la alta, se preface în
băiat. Adevărat să fie?”
La întrepătrunderea dintre magic şi realism sunt câteva
texte, cea mai semnificativă putând fi considerată chiar
povestioara care dă titlul cărţii, „Piramida”, îmbinare de legendă
şi coşmar... repovestit.
Universul rural literar îşi găseşte prin Mihai Pascaru o
nouă dimensiune, cu deschidere spre ancestral, arhetipal. Cum
NR.119
bine spune aceeaşi Diana Câmpan, „devenirea (n.n. la autorul
cu pricina) nu ţine de logaritmul trupescului, ci de logica internă
a înţelepţirii. Copilul-idee, lăsat să funcţioneze ca un
declanşator de energii în mijlocul unui sat descins din mit,
validează, prin cunoaştere piramidală (de sus în jos!) şi prin
joc, sensurile simplităţii, dă adică rost unor întâmplări, gânduri
sau obiecte peste care omul modern trece umbrindu-le
solaritatea”...
Altfel spus, cum ar spune Peter Brook, M.Pascaru, scriind,
caută iar „termenul căutare înseamnă, în primul rând, acţiune”,
adică să practici, să acţionezi, să joci şi nu să analizezi 2 ,
mergând „nu înainte, ci înapoi”, dacă înţelegeţi... Obţinând
simplitatea, care „este cel mai greu lucru de obţinut”, M.Pascaru
chiar a făcut deja un pas important, „jucându-se” de-a
copilul-idee, pentru a (re)găsi acţiunea, adică, într-un
fel, sacrul...
Deşi este foarte posibil, să nu-l fi pierdut vreodată.
a.g.secară
Note: 1 David Lodge – The Art of Fiction, Penguin Books,
1992, pp.98-99. (Non vidi).
2 În Andrei Şerban - O biografie, Ed.Polirom, Iaşi, 2006, p.112.
Dacă n-ar fi culorile cuvintelor
Moto:
„Fără vrerile vântului
frumuseţea din noi
îşi va opri
într-o zi
moara cuvântului...”
Falsă eternitate - Lidia Popiţa Stoicescu (p.152)
Am citit cartea de poezie a Doamnei Lidia Popiţa Stoicescu
imediat după ce am vizionat filmul, destul de mediatizat astăzi,
„The Tree of life” al scenaristului şi regizorului Terence Malick.
Pelicula începe cu un pasaj din Cartea lui Iov (38:4,7):
„Unde erai tu când am întemeiat pământul? Atunci când stelele
dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui
Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?”.
Şi noi, retoric, ne putem întreba: unde eram noi când s-a
dezvăluit Poezia adevărată, dacă astăzi putem doar frânturi să
reflectăm în poemele noastre?
Şi ce am fi fără această brumă de poezie?
În film, Dumnezeu, galaxiile, novele, supernovele,
pământul, universul, vieţuitoarele sunt personaje ca şi oamenii,
membrii unei familii căreia nu-i căutăm acum simbolistica.
În cartea „Dacă n-ar fi culorile...”, Dumnezeu, galaxiile,
novele, supernovele, pământul, universul, vieţuitoarele sunt
şi ele personaje lirice (de altfel şi filmul este marcat de un lirism
specific regizorului). Şi în carte, o întrebare deschide festinul
intelectualo-sufletesc, de la primul poem, numit
„Descumpănire”: „Ce caut eu în Azi, păstrând din Ieri/ şi zori,
şi miez de zi, şi fapt de seară?”
MMXII
17