Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

timp, am conştientizat şi mi-am dat seama că acest târziu, această
zodie a târziului are un înţeles. Sinele meu ar fi vrut să fie mai
aproape de devreme, dar realitatea eului meu s-a dezvoltat şi
s-a realizat în acest târziu.
N.O.: Consideraţi că zodia dumneavoastră, zodia
capricornului, este o zodie a târziului, a prea târziului?
V.V.: Se poate face o legătură. Acum, amintind de aceste
lucruri, îmi dau seama că pe undeva capricornul se realizează şi
trăieşte cel mai bine în acest târziu asumat. Se poate spune.
N.O.: Mai ţineţi minte despre ce aţi scris prima dată?
Prima poezie?
V.V.: Primele încercări au fost în clasa a
VII-a; bineînţeles, scriam în rimă, vers clasic,
aşa cred că e orice început. Dar prima poezie
pe care am publicat-o a fost în ziarul local
Viaţa nouă, cum se numea atunci, debut
absolut în clasa a XI-a cu un textuleţ care se
numea Steaua. Predestinat sau nu.
N.O.: Deci tot cu zodiile a avut
legătură!
V.V.: Da. Şi am frecventat de mic,
începând din clasa a VII-a, cenaclurile care
erau la vremea respectivă, în anii ‘60,’70.
Cenacluri ale oraşului şi ale elevilor.
N.O.: Este vreun sentiment pe care aţi
vrut să îl transpuneţi în poezie, dar nu aţi
putut, despre care aţi fi vrut foarte mult să
scrieţi dar să nu iasă pur şi simplu?
V.V.: Acum intrăm în domeniul obsesiilor
şi al leit-motivelor. Aş face o apropiere, aş da
un răspuns indirect. Există un poet american
care face parte din tripleta de aur - Walt
Whitman, care toată viaţa lui a fost preocupat
de aceeaşi carte, Fire de Iarbă, şi a scris şapte
ediţii ale aceleiaşi cărţi. Pornind de la acest
poet şi de la obsesia lui, care, într-un fel, l-a definit şi revenind
la mine, care, şi eu, la rândul meu, am stat sub această obsesie
aş spune că nu că mă simt împlinit, dar oricum mă consider un
tip fericit întrucât nu există temă care să mă fi obsedat şi să nu
fie transpusă în poezie. Sub acest aspect nu cred că există vreo
temă sau obsesie, sau problemă existenţială, care să nu mă fi
preocupat îndeajuns şi să nu fi fost transpusă corespunzător
într-o poezie. Nu cred, nu cred. În sensul ăsta nu am regrete.
N.O.: Aveţi un poem care începe cu „şi mi-amintesc de
lunile interzise plictisului”; îmi povestiţi puţin despre aceste
luni interzise plictisului, care au fost acestea?
V.V.: Poemele au, vrem, nu vrem, legătură cu viaţa celui
care le scrie; evident că există destule elemente autobiografice
în orice poezie pe care am scris-o. Totdeauna mi-a plăcut să dau
un sens şi să nu las să treacă timpul fără a-l tezauriza în ceva
peren. Evident că vorbesc despre acele luni de dezbatere, de
dialog pe care le-am avut de-a lungul vieţii cu diverse persoane,
personalităţi. Nu vreau să desluşesc prea mult. Dar, repet, au
legătură cu acele luni care, în viziunea mea, erau interzise
plictisului pentru că în acele luni care s-au cumulat în ani erau
luni, ani de găsire a propriei identităţi.
N.O.: Oameni simpli de lângă dumneavoastră sau şi
personalităţi? Aţi putea da un nume?
NR.119
Poetul Valeriu Valegvi la 60 de ani
V.V.: În afară de lecturi şi de idolii pe care mi i-am creat în
baza lecturilor am avut şi onoarea de a dialoga cu personalităţi,
dintre care aş numi pe Simon Ajarescu, de la noi, din Galaţi, dar
şi Cezar Ivănescu, Ioanid Romanescu. Cu domnul Ioanid
Romanescu am petrecut momente revelatorii în timpul
studenţiei, la Iaşi. Dumnealui m-a introdus de multe ori, să
spun aşa, în lumea lui, nu neapărat interioară, dar oricum
existenţială.
N.O.: A existat/există un model, un maestru?
V.V.: Toţi cei pe care i-am amintit au fost conştient sau
inconştient moduri de a vedea scriitura şi
au constituit pentru mine nişte maeştri.
Bineînţeles că au fost şi mulţi maeştri pe care
i-am preluat prin lecturi: un Mihai Ursache,
tot de la Iaşi, Gellu Naum şi lista continuă.
N.O.: Aţi scos la un moment dat o carte
la o editură franceză. A schimbat ceva?...
V.V.: E vorba de acea microantologie
bilingvă româno-franceză „Rând, rând în
vuietul secundei” scoasă cu ajutorul
domnului Frosin, traducătorul. Dumnealui
avea posibilitatea să facă să apară cartea
sub titulatura unei edituri franceze şi am
profitat de acest lucru; cartea, evident, a fost
tipărită în România, dar sub titulatura editurii
franceze.
N.O.: A apărut şi în Franţa?
V.V.: Tipărită în România, dar destule
exemplare au ajuns şi în Franţa, au fost
expediate.
N.O.: Nu a avut niciun impact?
V.V.: Ba da, a avut ecouri în revista d-lui
Frosin, revista pe care o conduce, revistă
bilingvă, dar nu a fost caz. A fost mai mult
pentru mine o ieşire într-o altă limbă. Prima
ieşire, pentru că au mai fost şi altele.
N.O.: Au mai fost şi altele?
V.V.: Cea de-a zecea carte, „Istorii înainte de marele click”,
a fost o cărţulie ce conţine douăzeci de poeme traduse în engleză
de Petru Iamandi.
N.O.: V-au modificat întru câtva aceste ieşiri sentimentul
târziului?
V.V.: Sentimentul târziului se petrecuse deja.
N.O.: El nu mai este, deci. Aţi ajuns la prezent?
V.V.: El există, dar nu a coincis ieşirea din sentimentul
târziului cu ieşirea mea în alte spaţii lingvistice, deci lucrurile
continuă, s-au întâmplat şi se vor întâmpla. Repet nu am ieşit
din starea de târziu, în continuare mă consider în această stare
de târziu, dar în acelaşi timp mă şi complac. Starea aceasta de
târziu este şi benefică în acelaşi timp, în sensul că mă şi
stimulează. Nu mă presează într-atât încât să nu pot respira.
Pur şi simplu mi-am asumat starea.
N.O.: Nu e o stare care va face să vă autobiciuiţi, să vă
pedepsiţi că nu reuşiţi să ieşiţi din această stare?...
V.V.: Este o asumare critică. Pornirile mele şi negările mele
şi nervii există, dar în acelaşi timp este o stare benefică şi în
care mă simt bine.
MMXII
41