Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

Guleai cu „Omul Invizibil”.
După moartea generalismului Stalin, pe timpul lui Beria,
Hruşciov, Malencov şi Bulgarin, profesorul Ion Radu îl întâlneşte
în Rezervaţia Biosferei Crimea (R.B.C.) pe legendarul terorist
Leguş, pe capul căruia, în timpul războiului, Gestapoul şi SS-ul
puseseră mari sume de mărci pentru orice informaţie de localizare.
Dovedind un curaj deosebit, Leguş dăduse mare bătaie de cap
germanilor. Specializat în aruncarea în aer a podurilor, trenurilor
şi a reţelelor de comunicaţii telefonice, teroristul era omniprezent
pe frontul de est. Niciodată nu a fost prins sau trădat. I se mai
spunea „Omul Invizibil”. La un pahar de coniac armenesc limbiile
se dezleagă şi Ion află că după război Leguş fusese şeful corpului
de pază al M.S. Mohamed Reză Pahlavi, Şahinşahul Iranului. În
Teheran, Leguş se bucură de naşterea fetiţei sale care fusese năşită
de însuşi sora Reginei Farah Diba. Deşi trecuseră ani buni de la
terminarea războiului, fostul diversionist se simţea ameninţat în
continuare. Ca „bătrân” vulpoi, avea ştiri că s-a pus la cale
asasinarea sa. De aceea era cu ochii în patru. La o recepţie de la
ambasada americană i se puneau insistent întrebări spinoase care
îi amplificau starea de stres pe care o „combătea” cu şpriţuri
lungi. La ieşirea din ambasadă, fiind în stare avansată de ebrietate,
este împuşcat în abdomen. Din „senin” apare un „comando”
sovetic şi suit cu familia într-un avion militar sovietic. Transportat
de urgenţă în URSS este operat şi recuperat total. După însănătoşire
este numit şeful pazei şi vânătorilor din Rezervaţie. În calitate de
preşedinte al clubului alpino-speologic din Ialta, Ion Radu participă
ca invitat la o partidă de vânătoare oferită de Nikita Hruşciov lui
Iosip Broz Tito în pădurile din R.B.C. De la Leguş ştie amănunte
din „stal” el fiind în fundul „galeriei”: „Cerbul împuşcat de
Hruşciov era legat cu sfoară de Manila ca să nu se îndepărteze din
bătaia armei. La fel s-a procedat şi cu cerbul vânat de Tito. Pregătiţi
la proţap la foc potrivit, cerbii erau rotiţi încet, carnea
rumenindu-se uniform. Conducătorii au tăiat hălci de carne friptă
pe care le savurau cu plăcere. A urmat anturajul şi la urmă, dacă
a mai rămas ceva, invitaţii şi vânătorii. Pentru conducători s-a
adus vin din colecţia imperială rusă a contelui Galiţîn, salvată în
timpul războiului prin zididirea pivniţelor şi transformarea caselor
de deasupra în ruine. Vinurile bine păstrate erau din anul naşterii
lui Hruşciov şi Tito. Sticlele erau oferite în „chible”, cutii din lemn
de abanos frumos ornamentate cu sidef şi fildeş.
Soţia şi fiica lui Leguş lucrau ca vânzătoare la magazinul cu
produse de larg consum al „egherilor”, vânători de munte,
adăpostiţi în rezervaţie pentru a elimina braconajul… Dar cei mai
iscusiţi braconieri erau tot egherii care, după ce vânau, acopereau
cu frunze şi ramuri animalele ucise: mistreţi, cerbi, viezuri sau
veveriţe în aşteptarea amatorilor de chilipiruri cinegetice. Din
blănurile a o sută de veveriţe s-a croit o haină deosebită tovarăşei
Pita, interpreta personajului Margareta din piesa lui V. Zorin
„Melodiile Varşoviei”. Egherii le vindeau cu o rublă bucata. Când
în Rezervaţie nu se aflau membrii din Comitetul Central PCUS,
aveau loc petrecerile vânătorilor locali şi a altor mahări care se
aprovizionau cu băutură de la magazinul ( ei îi spuneau Cordonul
Central ) familiei Leguş. Cum de mâncare aveau (citiţi vânat)
cumpărau tării de peste 40 de grade care stârneau simţurile
bărbaţilor şi femeilor ce-i însoţeau. Seara şi noaptea acoperau
orgii de neînchipuit. Capul tuturor răutăţilor era Leguş care
încuraja braconajul, vindea la greu copacii rezervaţiei, aducea
femei şi băutură şi o ţinea din guleai în guleai, situaţie care a făcut
ca într-o bună zi soţia şi fata să-l părăsească. A fost dat afară, în
urma unui control, şi numai calitatea de „Erou al Uniunii Sovietice”
nu l-a dus în faţa unui tribunal. A ajuns o epavă, povestind prin
cârciumi, pentru un pahar de votcă, măreţele sale fapte din timpul
Marelui Război de Apărarea Patriei. Sic transit…”
NR.119
© I.V.Anghel
Ecouri la un vernisaj şi la o lansare de carte
(continuarea de la p.3)
„Sunt mereu nemulţumit şi asta este cea mai mare
mulţumire a mea” (p.84 şi coperta a IV-a).
În aproape altă ordine de idei, consideră că
„Frica şi speranţa sunt la fel de absurde” (p.90). Că
nu are nici un fel de certitudini, decât poate una: „Omul
nu poate să trăiască decât în limitele astea, între bine
şi frumos. Cum a călcat alături de poteca asta, sunt
prăpăstii şi pe-o parte şi pe alta...” (p.178).
La certitudini am adăuga şi Familia, ţinând cont
de faptul că de mai bine de 50 de ani, de câte ori
cade prima zăpadă, se îmbrăţişează cu Doamna
Cristina, căreia, în final, ţine să-i mulţumească,
zâmbind, „nu atât pentru dragoste, cât pentru
răbdarea” cu care l-a suportat.
Din când în când, în paginile cărţii, sunt inserate
fragmente din jurnalul artistului (din care, probabil,
am mai şi citat mai sus): „Azi - 8 februarie 2010 -
m-am gândit la îngerul meu păzitor. Cui să-l las
moştenire?”, reamintindu-ne de dragostea sa pentru
literatură...
În final, sentimentul că toate aceste convorbiri
pentru minte, suflet şi inimă vor continua...
a.g.secară
MMXII
23