Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

Mureşan, Nichita Danilov, Viorel Mureşan, Ioan
Mărginean şi Luigi Bambulea).
După cum se poate vedea, Medeea Iancu
debutează în forţă. Este clar că va fi unul dintre cele
mai discutate şi premiate debuturi în 2012.
Pentru a trece efectiv la dezbaterea cărţii, voi începe
prin a reda opinia lui Al. Cistelecan (unul dintre semnatarii
de pe coperta a patra), care consideră cartea nu un simplu
debut, ci de-a dreptul un „eveniment în ordine lirică; unul
care mută autenticismul în autenticitatea acută şi face
din convenţia biografică o tramă confesivă dureroasă”.
Apoi continuă: „Nici nu cred că e un volum de poeme; e
tot ce poate da mai mult poezia ca limbaj de împărtăşire,
de exorcizare, de asistenţă”. Citind cartea Medeei Iancu,
am avut acelaşi sentiment: că nu e ceea ce numim în
mod obişnuit o carte de poeme. Este un poem lung, cât
tot volumul, care dezvoltă ramificaţii, ca nişte vase subţiri
de sânge. O arhitectură frumoasă, de anvergură, care
arată că Medeea Iancu are forţă poetică, are suflu.
Totuşi, poemele care intră în alcătuirea tabloului de
ansamblu, „sub-poemele”, nu sunt toate egale ca
intensitate lirică şi valoare. Ba chiar am avut impresia
că tocmai această intenţie de „mega-poem”, de „cartepoem”,
îi joacă feste, pagini întregi putând fi condensate.
Uneori se simte prea mult ambiţia ansamblului în
detrimentul detaliului.
În ceea ce priveşte noutatea liricii Medeei Iancu
(„eveniment în ordine lirică”), nu sunt de acord cu
Al.Cistelecan. Mi se pare că lirica feminină (şi nu numai,
dar în special cea feminină) din ultimii douăzeci de ani
se învârte în aceeaşi paradigmă a autenticismului/hiperautenticismului.
O dovadă a locurilor comune la care
apelează autoarea sunt desele referiri la „piele” sau
„inimă” - elemente care aproape că nu lipsesc din nici
un poem. E ca şi cum ar dori să ne inducă toată această
atmosferă senzorială, ultra-senzorială, prin invocarea
obsesivă a receptorilor tactili sau a organelor fiziologice
implicate (repetiţia este un procedeu prezent în toată
cartea, devenind astfel motorul principal al poeticităţii la
Medeea Iancu).
E drept că reluând obsesiv combinaţia de cuvinte
„aer-aripi”, se creează ideea de zbor. Însă pare o lipsă
de imaginaţie să abuzezi de un astfel de procedeu. Dar
aici ne situăm în zodia limbajului de care vorbea
Al.Cistelecan: acela de „exorcizare”. Cartea e plină
până la refuz de repetiţii incantatorii, care te fac să simţi
într-adevăr o anumită vrajă a realităţii acute: „inima mea
este o balerină./ inima mea este o străinătate./ inima
mea s-a fărâmiţat ca o casă de melc./ inima mea este
un cer” (p.39). Peste trei pagini: „tata a căscat o gură
mare/ tata înghiţise toate jucăriile mele/ gura tatei se
târa precum un gândac burtos/ gura era o mireasă
gravidă.” Un vers pauză, apoi: „tata are nasul meu/ tata
are ochii mei/ tata are urechile mele/ tata are gura mea/
tata are sprâncenele mele/ tata este o petală de hârtie”.
NR.119
De mare efect este repetiţia din finalul cărţii, apogeu
al acestui procedeu şi al acestui document de existenţă:
„dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei
provinciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare
înghiţind flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind
copiii dumnezeilor/ dumnezei instalatori reparând
conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/
dumnezei mulţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei
cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi
dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei
rahitici dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi
numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi
sub mânecă dumnezeu fără nici un dumnezeu;/ viaţa
aceasta: dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei,
mai mici.”
De-a lungul lecturii volumului m-am jucat pe o foaie
de hârtie, simulând un fel de tabel cu două coloane:
„pro” şi „contra”. Schematic vorbind, mi-am imaginat
următoarele puncte în prima categorie („pro”): faptul
că această carte este, indiscutabil, un document liric
existenţial tulburător; am subliniat curajul pe care îl are
poeta de a-şi aşterne pe hârtie şi de a aduce în lumina
tiparului „monştrii interiori” (există referinţe la boli
concrete, la tratamente sau perioade de spitalizări); tot
aici intră, după cum am spus şi mai sus, faptul că
arhitectura cărţii este una de anvergură – la o vârstă
destul de fragedă, tânăra poetă scrie o carte-poem, nu
o poezie, două sau trei; dincolo de toată starea de boală
şi moarte care creează fundalul poemului, această carte
propune un poet sănătos (estetic vorbind) –
sensibilitatea demonstrată de-a lungul întregii cărţi este
autentic poetică.
Cât despre cealaltă categorie, „contra”, iată ce
remarci a strâns sub ea (le voi reda aşa cum figurează
pe foaia de hârtie, de dragul sintezei, chiar dacă o parte
dintre ele au fost deja exprimate): apelul excesiv la
elemente senzoriale („pielea” şi „inima” apar aproape
pe fiecare pagină); poezia este, adeseori, prea diluată,
de unde rezultă o anumită sărăcie a mijloacelor şi a
vocabularului poetic; discursul poetic suferă de un fel
de inflaţie; paradigma acut autenticistă sub care este
scrisă această carte-document îi răpeşte din
originalitate (situând-o pe autoare într-un fel de pluton
compact de poete „ale sângelui şi trupului”).
Lectura cărţii nu m-a lămurit cum l-aş putea păcăli
pe Chuck Norris... Volumul de debut al Medeei Iancu
este, după cum bine spune Al.Cistelecan pe coperta a
patra, „o condensare a suferinţei pure”. Este un poem
demn, prin sensibilitate, de titlu. Găsiţi fiecare în parte
motivele pentru care doriţi să o citiţi. Pentru mine, un
motiv suficient de bun este acela că este o carte bună,
provocatoare (chiar dacă, pe alocuri, doar prin
intenţionalitate).
Andrei Velea
MMXII
27