Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

sau non-euclidiene!) sacre, că mecanica săruturilor este
dificilă: „ne coboară,/ ca nişte ciuturi,/ în fântâni cu hipnotice
ape,/ de care iadul şi raiul/ sunt la fel/ de aproape...” (p.95).
Ştie autoarea, în ultimă instanţă, că viaţa simplă e complicată
dacă uităm de viaţa noastră cu Dumnezeu.
Şi aici ajung la filmul despre care vorbeam la început:
Pomul Vieţii este şi unul al Poeziei. De câte ori ne bucurăm pur
şi simplu de faptul că poamele, darurile sale există pur şi
simplu? De câte ori uităm că pruncii sunt mereu în noi, adormiţi
şi că nu aşteaptă decât să-i trezim pentru a fi din nou împreună,
pentru a ne juca (şi cu jucăriile şi păpuşile din podurile caselor
vechi) de-a raiul cu stelele şi puii de stele în aşteptarea venirii
definitive a acestuia?
Poate acesta este unul dintre rosturile Poeziei: de a ne
uşura joaca şi comunicarea cu îngerii, măcar cu îngerii. Poate
Poezia este singura posibilitate de studiere a Istoriei îngerilor,
poate singura Istorie care contează şi pentru noi, învinşi care
se cred învingători, învinşi care se cred învinşi.
Şi poate atunci, cunoscând această istorie, vom şti şi
unde am fost când s-a întemeiat Pământul!
NR.119
a.g.secară
Evocatoare
memorialistică
epistolară
Pe cel aici evocat, l-am
cunoscut, dacă îmi aduc bine
aminte, prin 1980, când
întorcându-mă ca invitat de la o
consfătuire a muzeografilor din
principalele pinacoteci
răspândite în tot spaţiul cultural
al ţării, organizată la Galaţi, m-am
oprit la Tecuci pentru o scurtă
zăbavă. Atunci m-am intersectat întâmplător cu slujitorul de
suflet al Casei de Cultură, alias Ionel Necula, care, aşa cum
mi-am dat seama din discuţiile avute, avea afinităţi pentru
activitatea ce o slujea cu pasiune şi convingere. Era procupat
de fenomenul cultural, având toate valenţele deschise şi
disponibile pentru activitatea editorială şi spirituală pe care o
urmărea selectiv.
Din întâlnirile ulterioare şi din sporadica corespondenţă
pe care am purtat-o, am constatat că aceste calităţi căpătau o
consistenţă remarcabilă în timp, atât datorită nenumăratelor
sale legături cu personalităţi de aleasă ţinută intelectual-morală,
din lecturile parcurse, cât şi din activitatea publicistică şi
editorială în continuă dezvoltare, realizate în ultimile două
decenii. Aceste acumulări vor rezulta şi din acest comentariu
referitor la ultima sa carte, Ultimul epistoler (Editura
Rafet,2011). Toate laturile complementare activităţii sale de
animator cultural şi profesor peregrin au devenit o „a doua
natură”, care i-au îmbogăţit nivelul de aspiraţii şi orizontul
deschiderii spre noi azimuturi, aflate în latentă gestaţie până la
sfârşitul deceniului zece al trecutului veac, când publicistica a
expandat spre lucrări şi volume articulate sau circumscrise unei
teme de largi dimensiuni.
Făcând o paralelă între experienţele noastre de viaţă, încerc
să cred că două componente ne-au determinat orientările cvasi
asemănatoare ca principală preocupare în sfera culturii. În ceea
ce mă priveşte, cei aproape opt ani petrecuţi printre “fagurii”
plini de cărţi sistematic aliniate pe rafturile orânduite ale celei
mai mari biblioteci din Braşov, mi-au influenţat hotărâtor viaţa
intelectuală, redimensionând-o în alţi parametri, tot aşa, cum
presupun, ca pe un alt plan, bogata corespondenţă prin care
Ionel Necula a intrat în legatură cu oameni de seamă ai culturii
româneşti, i-au stimulat multiplele preocupări documentare, şi
nu în ultimul rând stabilirea unor relaţii interumane de o
deosebită valoare, care i-au potenţat germenii creatori, inhibaţi
temporar, de restricţiile ideologice şi filtraţi cu acribie de ochii
vigilenţi ai celor care purificau orice text de ingrediente sau
“corpuri” străine viziunii oficiale.
Abordând reflexiv ultima lucrare recent apărută, “Ultimul
epistoler”, cred că nu greşesc că o asemenea corespondenţă
poate fi considerată o subspecie a genului memorialistic, care
din acest punct de vedere are calităţi deosebite datorită
caracteristicilor specifice schimburilor de idei, mai mult sau
mai putin subiective, din care transpar trăsăturile morale şi
intelectuale ale celui ce comunică companionului de dialog
ideatic, opinii de reciproc interes, unele din ele referindu-se la
diferite personalităţi. În respectivul caz cele de origine
tecuciană.
În acest context nu pot să nu-mi amintesc, evocând trei
exemple pe care le consider memorabile genului respectiv:
I. Negoiţescu, Radu Stanca “Un roman epistolar”, care cuprinde
pe lângă informaţiile curente, opiniile celor doi despre lecturile
parcurse (beletristică, teatru şi filosofie cu preponderenţă).
Pentru noosfera noastră circumscrisă geografic, ne vom
referi la corespondenţa dintre Şt.O. Iosif, Natalia Negru şi
Dimitrie Anghel, din care rezultă nu numai zbuciumul şi drama
acestui “triunghi” nefericit, ci şi aptitudinile lor intelectuale,
talentul lor literar, dar şi trăsăturile de caracter, care explică
viaţa ce le-a fost hărăzită în conformitate cu structura lor
caracterială.
În limitele istoriei noastre recente, nu putem să nu relevăm
ţinuta corespondenţei purtate de protagoniştii “Epistolarului”
coordonat de Gabriel Liiceanu.
“Pisaniile” primite sau expediate de animatorul cultural,
profesorul şi scriitorul Ionel Necula aveau să se constituie
într-o corespondenţă mărturisitoare a preocupărilor pe care le
avea ultimul epistoler şi preopinenţii săi pe care Ionel Necula
i-a cultivat, reţinem nume proeminente ca cele ale filosofilor
Ion Petrovici, Constantin Noica, Mircea Mancaş şi Vasile
Vetişanu (ultimii doi pe o treaptă ierarhică inferioară faţă de
primii doi), oameni de litere cu o înaltă cotă de consacrare ca
Octavian Paler, Ion Zamfirescu, Iorgu Iordan, urmaţi de Pericle
Martinescu, Paul Păltănea şi alte figuri episodice, cunoscute
în diferite momente ale vieţii, cum au fost pictorul autodidact
Cristian Crăciun, Vasile Gavrilescu, Constantin Trandafir, Maria
Cogălniceanu ş.a., putem constata aria de cuprindere a
epistolerului nostru, pe care îl onorează importantele “sinapse”
stabilite din considerente profesionale, sau pentru a-i capacita
în vederea unor rememorări a unor personalităţi tecucene ilustre,
MMXII
19