Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

Evocatoare memorialistică epistolară
NR.119
(continuarea de la p.20)
genealogice (1970) pentru ca după doi ani de la această întâlnire
cu locurile natale, să treacă în lumea umbrelor. L-a recuperat
însă prin studiile, cercetările şi cărţile sale pe care i le-a dedicat:
„Ion Petrovici în vizorul securităţii”, „Recurenţe”, nenumărate
articole, inclusiv cel cuprins în „Ultimul epistoler”, intitulat
„Mărturisire de mucenic”. În cel din urmă, autorul subliniază
că Ion Petrovici, alături de economistul Daniel Dăianu şi omul
de aleasă cultură Alexandru Paleologul şi-au spovedit „ipse
culpa” legată de colaborarea lor cu securitatea, lesne de înţeles
în cazul unor profesiuni, sau prin şantajarea celor trecuţi prin
gulagurile României, ca şi cele ale ierarhilor Nicodim şi
Corneanu, pe care şi autorul îi absolvă moralmente pornind de
la condiţiile cunoscute de constrângere şi represiune. În plus,
Ionel Necula a lecturat la CNSAS informaţiile celor doi prelaţi
şi a constatat că nu conţineau nimic incriminator, sau ceva
care ar fi putut fi folosit ca elemente de poliţie politică. Toate
aceste elemente au condus la o echitabilă corespondenţă între
autor şi Mitropolitul Nicolae, care l-a ajutat să-şi purifice sufletul
şi să citească lucrarea lui Ion Petrovici „Din cronica filosofiei
româneşti” pe care o reeditase Ionel Necula, motiv de a-i mulţumi
pentru această carte şi blândele cuvinte adresate, într-o
problemă atât de delicată, pentru care existau date, pe care
le-a primit prin bunăvoinţa autorului, încă un motiv de a-i fi
recunoscător şi a-i transmite gratitudinea sa.
Urmărit de cinstirea memoriei pe care tecucenii o datorează
filosofului Ion Petrovici, Ionel Necula a purtat o scurtă dar
avizată corespondenţă cu unul din cei care l-ar fi putut prezenta
la cel mai competent nivel intelectual, Mircea Mancaş. Acest
eveniment era preconizat pentru anul 1982 când urma să se
împlinească 100 de ani de la naşterea celui îm onoarea căruia a
fost redactată în limba română prima istorie a
filosofiei universale.
Mircea Mancaş era şi a rămas unul din cei mai apreciaţi
cunoscători ai operei filosofice semnată de Ion Petrovici, căruia
i-a consacrat studii remarcabile. În schimb, cunoscând climatul
oficial, mai exact, stigmatul de care se „bucura” cel pentru care
se intenţiona acel eveniment dedicat aniversării, n-a ezitat să
fie precaut şi să-şi manifeste suspiciunea privind aprobarea
tuturor avizelor necesare, intuţie care s-a confirmat;
manifestarea fiind dezavuată total de forurile de partid din
acea perioadă.
Deşi n-a avut un contact direct cu Iorgu Iordan, „Ultimul
epistoler” îl aminteşte cu ocazia înfiinţării la Tecuci a Societăţii
Culturale „Calistrat Hogaş” (1973), la care fusese invitat de
organul municipal de partid, dar pe care n-a putut-o onora
datorită unor atribuţii oficiale legate de activitatea Academiei.
Nu rezultă dacă pomenita societate a dat roade sau a avut
doar un caracter festivist, ştim însă că reputatul lingvist cu o
poziţie ştiinţifică apreciată şi una politică asemănătoare „illo
tempore”, dar ulterior a fost criticat pentru încercarea de
slavizare a limbii române, şi nu numai. A fost la Tecuci în anul
aniversării a 100 de ani de la înfiinţarea învăţământului secundar
(gimnazial) şi liceal (1978) dar nu în zilele consacrate
evenimentului, ci în vara acelui an.
Ionel Necula mai aminteşte de Iorgu Iordan cu ocazia
apariţiei volumelor sale de memorii, în mod deosebit, al celui de
al doilea, pe care Vasile Vetişanu, cercetător la Institului de
Filosofie l-a criticat (ca de altfel mulţi alţii) pentru nenumăratele
inadvertenţe diacronice şi faptice, dar nu în ultimul rând pentru
atitudinea sa iremediabil critică, faţă de contemporanul său de
generaţie, Ion Petrovici.
În schimb, Vasile Vetişanu, cunoscător al domeniului, i-a
consacrat o pertinentă şi documentată exegeză filosofului în
volumul al doilea al Tratatului de istorie a filosofiei româneşti,
apărut sub egida Academiei în 1980. Din aceste considerente
Ionel Necula a fost îndemnat să poarte o corespondenţă
episodică, interesantă şi utilă pe temele aici amintite,
consemnate într-o scrisoare în care are cuvinte de apreciere
faţă de preocupărire de suflet în raport cu cel care a fost
Ion Petrovici.
Absolvent al facultăţii de filosofie şi în mod firesc
preocupat de problematica acestei zone a gândirii omeneşti,
dar nu în accepţia sa univocă impusă înainte de 1990, Ionel
Necula a evitat să se angajeze publicistic în ceea ce devenise
„ancilla” marxism-leninismului.
Urmărit pentru atitudinea nonconformistă faţă de vechiul
regim dogmatizat în sfera culturii, spre norocul său, Ionel Necula
n-a primit acordul organului de partid de a-şi susţine o teză de
doctorat, cu şeful secţiei social-politice din cadrul Academiei
Române , I. (?) Pantazi, care era unul din cei mai obedienţi
colegi de an, faţă de canoanele ideologice ale perioadei de
frământări şi seisme social-politice din perioada anilor
1950-1952, când şi semnatarul acestor rânduri era în ultimii doi
ani finali ai Facultăţii de Filosofie din Bucureşti.
O lucrare de doctorat susţinută după mini-revoluţia
culturală din 1971 nu putea ieşi din chingile doctrinei de partid
dominată de clasicul în viaţă, N.Ceauşescu, a cărui bibliografie
era dominantă şi obligatorie în acea perioadă, iar citatomania
era singurul mod de a-şi argumenta orice lucrare cu extrase
prelucrate sau nu din opera marelui „gânditor”, deţinătorul
monopolului absolut al adevărului.
Din aceste motive, îi comunicam într-o scrisoare confratelui
Necula, că semnatarul acestor rânduri, deşi absolvent al
aceleiaşi facultăţi, m-am retras în domeniile aferente artei şi
esteticii, unde servituţile izvoarelor documentare puteau fi
evitate, întrucât bibliografia nu era invadată de maculatura
atotştiutorului dominant. Cu toate acestea în teza de doctorat
mi s-a recomandat să găsesc măcar o sintagmă din marea operă
a celui omniprezent în tot şi-n toate.
Deşi, până în 1989, Ionel Necula a fost nevoit să-şi
sublimeze energiile negative refulate din cauza atâtor interdicţii
impuse de climatul coercitiv, în activităţi colaterale în sfera
culturii, canalizate pe pistele amintite: revitalizarea tradiţiei
spirituale a zonei din vechea urbe a Tecuciului, a personalităţilor
care au potenţat şi au menţinut o atmosferă favorabilă acestui
fenomen. Corespondenţa de optimă inspiraţie a fost liantul care
i-a favorizat contacte care cred că l-au stimulat atât în munca
concretă, cât şi convertirea acesteia într-o activitate publicistică,
care şi-a căpătat o exprimare mai largă şi fructuoasă după 1990,
când a acordat o atenţie mai evidentă unor personalităţi
remarcabile, sau intrate în viaţa lui prin diferite împrejurări.
Un număr de trei lucrări i-au fost consacrate lui Emil Cioran,
una fratelui său Aurel, lui Ion Petrovici aflat „Sub vizorul
securităţii” şi „Recurenţe”, eseuri politice şi secvenţe epistemice
dedicate filosofiei româneşti, ceremonii maieutice ş.a.
Revenind la volumul „Ultimul epistoler” nu putem trece
cu vederea meritul de a fi purtat o onorantă şi caldă
corespondenţă cu Octavian Paler şi Ion Zamfirescu, două
MMXII
25