Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

NR.119
La Piel que habito (2011)
Regia/Scenariul: Pedro Almodovar
Cu: Antonio Banderas, Elena Anaya
Mitruţ Popoiu
Contrastant în raport cu colegii lor de breaslă de
peste ocean, regizorii de pe bătrânul continent nu se
pot remarca azi în marea revoluţie a imaginii prin numărul
de pixeli ori cheltuielile exorbitante pe care le înghit
efectele speciale. Poate numai câteva excepţii, pe care le vom omite, ar putea
infirma această opinie. Însă în locul acestor produse, să le spunem artificiale,
fiecare cineast european care se vrea celebru va face apel la o culoare artistică
specifică, deseori îngemănată cu dorinţa nestăvilită de a epata. În această
categorie se încadrează azi şi Pedro Almodovar, cu radiografiile sale la adresa
lumii spaniole de mijloc. Ochelarii săi nu au simple lentile sferice cu plus, ci o
dioptrie rară, uneori bizară, excentrică, pe alocuri sarcastică care face casă
bună cu părinţii artei moderne iberice, Dali şi Bunuel.
Drama alienării omului modern este un subiect imposibil de epuizat în
gândirea cineastului madrilen. Iar când ne referim la aceasta, vorbim în primul rând despre identitate, care suferă în
lumea postseculară mutaţii nu doar psihologice, precum ar fi gândit pe vremuri numai Freud şi Jung, ci şi somatizări
de-a dreptul zguduitoare, suprarealiste.
Filmul La piel que habito aduce aminte de nuvelele lui Serghei Bulgakov, în care doctorul Preobrajenski,
într-o joacă de laborator, transformă un câine în om, iar biologul Persikov, descoperind minunea evoluţiei biologice,
atrage după sine dezastrul unei erori umane cu impact cvasi-universal. În aceeaşi măsură, doctorul Robert Ledgard,
un miracol al medicinii moderne, face minuni în chirurgia plastică, transformând o captivă în copia fidelă a soţiei
sale, răpusă de un accident teribil.
Arta regizorală a lui Almodovar pune în valoare calităţile artistice ale lui Antonio Banderas, aflat la vârsta
maturităţii actoriceşti, alături de mult mai tânăra şi relativ puţin experimentata, dacă ne referim la o anumită experienţă
internaţională, ca să nu spunem americană, Elena Anaya, care, în pielea frumoasei femeie-cobai, probabil a trezit
invidia mult mai cunoscutei Penelope Cruz, despre care se spune că era menită iniţial acestui rol magnific.
Întorsăturile scenaristice, care fac deliciile peliculelor ce poartă marca regizorului-scenarist spaniol, nu lipsesc
nici în cazul de faţă. Ca un credul în ceea ce serveşte un film, am putut anticipa doar către sfârşit ceea ce probabil
s-ar fi impus încă dintru început unui spectator sobru şi suspicios. La final s-ar putea spune că nu se mai ştie cine
este victima cui, cine pe cine exploatează, însă cât se poate de clar, cine râde la urmă râde mai bine, însă oricum nu
cu toată gura. Almodovar nu e Dostoievski,
reinstaurând dreptatea prin pedepsirea celor
păcătoşi ori răsplătirea celor virtuoşi, din
În dreapta, Almodovar...
simplul motiv că nu există la modul exclusiv
băieţi răi versus băieţi buni. Pentru aceasta,
deşi e lipsit de aura de basm a producţiilor
hollywoodiene, Almodovar este pentru
gusturile artistului de la răsărit de ocean mult
mai nimerit, deşi poate este prea extravagant.
Almodovar a reuşit să câştige cu alte filme
de gen (Todo Sobre mi madre, 1999; Hable
con ella, 2002) anumite satisfacţii la festivalele
de film mult titrate. Ceva însă îl ţine încă
departe de succesul deplin şi va rămâne lipsit,
mai mult ca sigur, şi anul acesta de titlul mult
râvnit, fie acesta european sau american.
MMXII
39