Revista “Dunărea de Jos” – Nr.119 - Centrul Cultural Dunarea de ...

2
Cronici culturale gălăţene
Câte ceva despre esenţe în general şi despre esenţa Melancholiei în
particular...
Moto:
„A fi poet în timpuri sărace înseamnă: să te apleci,
prin cântec, asupra urmei zeilor dispăruţi.”
Martin Heidegger – La ce bun poeţi?
Paradoxal, despre o carte care „trupeşte” este de
dimensiuni mici, se poate scrie sau vorbi destul de mult...
Ne referim aici la volumul „Obiecte de inventar”, al
patrulea dintr-o serie apărută la Editura Centrului Cultural
Dunărea de Jos (proiect al Florinei Zaharia, intitulat
„Colecţia cArtESENŢE”,
unde fiecare carte are
dimensiunile de 2cm/3cm),
volum semnat de poetul
Corneliu Antoniu...
Un alt nume al cărţii ar
fi putut fi „Esenţa
Melancholiei”. Aceasta
plecând şi de la filmul lui
Lars von Trier, intitulat chiar
„Melancholia”, pelicula
tratând non-conformist un
subiect drag nu numai
mizantropilor: sfârşitul
lumii noastre.
Corneliu Antoniu este - în acest volum antologie, şi
probabil nu numai - un melancolic fără prea mult
optimism. Nu-şi face iluzii, nici măcar în privinţa
oamenilor! Ştie totul şi poate un pic mai... puţin decât
atât (ca să încercăm să fim paradoxali precum
renascentistul!), dar bănuieşte că „totul” se poate reduce
la nişte... obiecte de inventar.
Ce rămâne în afara acestor obiecte?
Acest volum poate fi un răspuns. Oricum, contează
mult totuşi şi ce obiecte de inventar ai primit sub
semnătură. O platoşă a întunericului, o hieroglifă de
frontieră, o eşarfă sacră, o galaxie de nisip ş.a.m.d.
În faţa unui sfârşit de lume, C. Antoniu propune
totuşi „o inimă verticală”, „o conştiinţă”, dincolo de
cuvinte şi situaţii... „Ştiind” - vezi poemul „eu ştiu!”,
p.17 - ceea ce trebuie ştiut, poetul face Binele, neatent
la Rău... Şi cel mai bine face poetul bine scriind. Iar prin
MMXII NR.119
foto 1
scris, capturând Imaginea care contează ( „Doar
imaginea păstrează ceea ce a fost întrevăzut.
Dar imaginea odihneşte în poem” - cf. Heidegger,
„Originea operei de artă”, p.386), învinge, măcar pentru
câteva poeme sau gânduri, Neantul (sau, dacă vreţi,
abisul, lipsa de temei!). Iată o astfel de imagine: „Constat
însă că din tavan a început să coboare un nor/ Iar la
periferia lui se vede un clopot de apă/ În care înoată un
singur cal orb.” (p.25)
Poetul mai ştie că „despre o anumită pasăre” „nu se
pot spune în cuvinte” prea multe. Dar ceea ce spune
este de neuitat: „În pasărea aceea nu stă nimeni/ Ea e din
aer şi vânt./ Uneori însă/
Cineva se aude înăuntru/
Răsucind o cheie şi
atunci/ Pasărea se
roteşte pe o tipsie/ Plină
de rumeguş./ Sau aerul
sau vântul dimprejurul
ei/ Sau chiar rumeguşul
de pe tipsie/ Pentru că
pasărea, v-am spus,/ Nu
cred să existe/ Iar
cântecul e de pe altă
lume.”
Da, poate că toate
celelalte lumi sunt mai importante decât aceasta. Şi poetul
- o ştim de la acelaşi obsedant Heidegger - intuieşte
aceasta poate cel mai bine. Pe lângă gânditor şi, am
adăuga noi, preot...
Doar „în chip poetic locuieşte omul!” Şi mai ales,
nu-i aşa, poetul... În acest chip, cu cheile zborului (poetul
ne poate convinge că sufletele zboară, rude apropiate
ale îngerilor!), Corneliu Antoniu ne deschide drum...
Despre acest drum al zăpezii care fuge din noi este
această carte, despre acest drum ar putea să ne
vorbească la nesfârşit Antoniu. Sau ar putea, poate, să
ne cânte, deoarece, nu-i aşa, „Trăim numai atât cât ţine
cântecul!” Iar acest cântec este şi despre
Sfânta Absenţă...
a.g.secară